Am dat din cap fără să mă gândesc.
În noaptea aceea am stat mult trează. Luna atârna deasupra mării, iar gândurile se roteau: „Ce fac? De ce?” Dar lângă frică era bucurie. În piept îmi suna ceva, ca înainte de furtună. Nu știam că sunetul acela era un avertisment.
M-am trezit înainte de răsărit. Aerul din cameră era dulce, parcă adunase sare de mare și iasomie. Inima îmi bătea repede, ca și cum știa dinainte: ziua aceea avea să fie specială. Karim spusese: „Îți voi arăta Dubaiul adevărat.” Cuvintele acelea au răsunat în mine toată dimineața ca o incantație.
La micul dejun am coborât într-o rochie albă, păstrată pentru o zi anume. Mi-am aranjat părul, mi-am dat puțin ruj. Și, pentru prima dată după mult timp, m-am simțit nu femeie de la cantină, nu soție de șofer, ci femeie.
În oglinda liftului am văzut pe chipul meu ceva nou. Așteptare.
Karim mă aștepta la intrarea hotelului. Purta cămașă albă, pantaloni subțiri și ochelari negri. Când m-a văzut, a zâmbit:
— Azi semănați cu răsăritul.
M-am fâstâcit și am lăsat privirea în jos.
— Unde mergem?
— Întâi în cartierul vechi, acolo unde s-a născut orașul meu. Apoi va fi o surpriză.
Mergeam pe bulevarde largi, iar Karim vorbea despre fiecare clădire ca și cum ar fi fost vie. Vocea lui era moale, catifelată, vocea unui om căruia îi place să fie ascultat. Eu ascultam, iar totul în jur devenea mai luminos.
Cartierul vechi părea un labirint. Străduțe înguste, uși sculptate, mirosuri de mirodenii, ceai, stofe, aur, râsete. Karim mi-a cumpărat o băutură rece din curmale și a spus:
— Aici totul este adevărat. Fără măști. Ca dumneavoastră.
N-am găsit ce să răspund. Doar am zâmbit.
Apoi m-a dus într-un muzeu mic. În recipiente de sticlă se afla nisip în nuanțe diferite — de la alb până la caramel.
— Vedeți? a spus Karim. Chiar și nisipul este diferit. Unul pare simplu, altul strălucește în soare.
— Eu ce fel de nisip sunt? am întrebat, glumind.
S-a uitat atent la mine, cu ochii puțin îngustați:
— Cel care strălucește. Doar că ați uitat de mult.
Cuvintele lui mi-au intrat direct în inimă. Pentru prima dată după ani întregi, cineva nu se uita la mine ca la o umbră obișnuită.
După prânz m-a dus la mare. Acolo nu erau turiști, doar un mal pustiu, vânt fierbinte și nisip care cânta sub pași. Mergeam în tăcere. Apoi Karim a spus:
— Știți de ce v-am invitat?
— De ce?
— Sunteți rară. În ochii dumneavoastră este și tristețe, și putere.
M-am întors, ca să nu-mi vadă buzele tremurând. Vorbele lui erau dulci și înspăimântătoare în același timp.
Am stat pe nisip și am privit apusul. Marea se făcea roșie și aurie. Soarele cobora încet, ca într-o poveste veche. El vorbea despre viață, destin, curaj. Eu ascultam și mă întrebam: chiar mi se întâmplă mie toate astea?
Când m-a adus la hotel, se întunecase deja. La ușă s-a aplecat spre mine și a spus încet:
— Mâine îți arăt Dubaiul de noapte. Acolo stelele sunt mai aproape decât par.
Am dat din cap. Vocea nu mă mai asculta.
În lift mi-am privit chipul. Ochii îmi sclipeau, obrajii ardeau. Înțelegeam: trecusem o linie nevăzută și nu mă mai puteam întoarce.
În noaptea aceea iar n-am dormit. Din balcon veneau zgomotul străzii, mirosul condimentelor, vuietul orașului mare. În piept trăia o frică ușoară, iar sub ea o bucurie aproape copilărească: „Sunt vie. Simt din nou.” Și undeva, foarte adânc, ceva șoptea: „Ai grijă, Ana-Maria. E prea frumos ca să fie adevărat.”
Seara, când soarele s-a ascuns după turnuri, Karim mi-a trimis mesaj: „Fii gata la nouă. Noaptea iubește surprizele.”
L-am recitit de câteva ori. Inima îmi bătea tare. Cuvântul „noapte” nu mai era o parte a zilei, ci o promisiune.
Am ales mult timp rochia. Cea albă părea prea simplă, cea roșie prea îndrăzneață. Până la urmă am îmbrăcat una turcoaz, ușoară, curgătoare. Mi-am lăsat părul liber și mi-am pus cerceii de chihlimbar. Când am ieșit la intrarea hotelului, Karim mă aștepta lângă o mașină de culoarea nisipului în lună. A făcut o mică plecăciune:
— În seara asta sunteți mai frumoasă decât orașul.
Am râs:
— Exagerați.
— Eu nu exagerez niciodată, a răspuns liniștit.
Am mers pe șoseaua de noapte. Luminile turnurilor se reflectau în geamuri, drumul sclipea ca o oglindă. În aer era o senzație de sărbătoare: muzică, râsete, miros de condimente și benzină. Dubaiul noaptea părea o ființă vie — strălucitoare, amețitoare, respirând.
Karim m-a dus în portul vechi. Apa era întunecată ca petrolul, iar luminile se oglindeau în ea de parcă stelele căzuseră în mare. La chei se legănau iahturi, cromul strălucea, felinarele dădeau lumină moale, valurile șopteau la mal. A cumpărat două pahare cu vin fără alcool și mi-a întins unul.
— Orașul acesta seamănă cu o femeie, a spus. Ziua strălucește, iar noaptea își arată tainele.
Am zâmbit:
— Iar tu pari genul de bărbat care adună tainele acestea.
A râs:
— Nu. Eu doar știu să ascult.
Am tăcut puțin. Apoi m-a întrebat:
— Spune-mi despre tine. Cine ești cu adevărat?
M-am pierdut. Aș fi vrut să spun ceva frumos, dar cuvintele s-au oprit.