Camera era spațioasă: perdele albe, oglinzi, podea răcoroasă și o priveliște spre marea nesfârșită. Valurile scânteiau, soarele se juca pe apă. Am deschis fereastra, am inspirat aerul fierbinte și am râs. Cu adevărat. Pentru prima dată după mulți ani.
Mi-am scos pantofii, am mers desculță pe podeaua rece și am ieșit pe balcon. Jos murmura orașul: mașini, muzică, glasuri. Mi-am ridicat brațele, de parcă aș fi vrut să îmbrățișez toată lumea aceea, și am șoptit:
— Îți mulțumesc, Doamne, că am ajuns aici.
Apoi am stat mult în fața oglinzii. Femeia din față mi se părea necunoscută: obrajii prinseseră culoare, ochii luceau, firele de păr scăpaseră din coafură, dar arătau vii. Mi-am zâmbit stângaci, aproape ca o fată.
Seara am coborât la piscină. Apa sclipea sub felinare. În jur râdeau străini, cineva bea cocktailuri. Mi-am comandat un suc, m-am așezat mai retrasă și am privit. În mine tremura totul de bucurie și emoție. Iată viața. Adevărata viață.
Telefonul a vibrat. Mesaj de la Mihai: „Ce faci? Ești bine?”
Am privit mult ecranul, apoi am scris: „Da, totul ca de obicei. Serviciu, casă.” Și am pus telefonul pe silențios.
Noaptea am ieșit pe stradă. Orașul m-a întâmpinat cu miros de condimente, umezeală caldă și o lună uriașă deasupra apei. Am mers pe faleză, pe lângă vitrine unde străluceau bijuterii de aur și rochii de mătase, și mi-am spus că făcusem bine. Cu fiecare pas, viața veche se îndepărta. Zilele cenușii, cratițele, tăcerea, vorbele fără rost — toate rămâneau undeva departe.
Aici nimeni nu știa că sunt bucătăreasă. Aici eram doar o femeie căreia începea să i se întâmple o viață nouă.
Nu știam încă faptul că, în aceeași noapte, destinul își începuse deja țesătura subțire. Eu doar mergeam, iar vântul din Dubai îmi încâlcea părul, de parcă îmi șoptea:
— Bun venit, Ana-Maria.
A doua zi, totul părea continuarea unui vis. Soarele lovea în fereastră ca și cum mă chema: „Ridică-te, viața ta începe.” Am coborât la micul dejun. Bufetul era plin de mâncare, mirosea a scorțișoară, cafea și pâine caldă. În jur stăteau turiști — tineri, siguri pe ei, gălăgioși. Nimeni nu se uita la mine, iar asta mă făcea să mă simt ușoară. Puteam fi oricine.
După masă am mers la mare. Nisipul îmi ardea tălpile, dar până și durerea aceea era plăcută, ca o dovadă că mă aflam cu adevărat acolo. Valurile îmi acopereau ușor picioarele, iar fiecare părea să spele oboseala anilor trecuți. Stăteam în apă până la genunchi și șopteam:
— Ana-Maria, ai reușit.
Soarele urca, aerul devenea gros de căldură. În jur erau fete zvelte în costume de baie, bărbați bronzați, țipete de pescăruși și miros de sare. Mă simțeam musafiră într-un paradis străin, dar, ciudat, nu mă simțeam în plus.
Când m-am întors la hotel, am văzut un mesaj de la fiica mea: „Mamă, unde ești? De ce nu suni?”
I-am răspuns: „Mă odihnesc, totul e bine”, și am adăugat un emoticon. Primul după foarte mult timp.
După-amiază am plecat la bazar. Voiam să cumpăr suveniruri, ceva frumos, ceva ce puteam duce acasă. Piața vuia ca o inimă vie a orașului. Negustorii zâmbeau, strigau prețuri, întindeau mâinile. Aerul era plin de vanilie, mosc, fructe și nuci prăjite.
M-am plimbat printre tarabe, uitându-mă la brățări de aur și eșarfe de mătase. M-am oprit lângă un stand. Niște cercei de chihlimbar mi-au amintit de tinerețe.
Vânzătorul era brunet, cu pielea măslinie și ochi ca din filmele vechi. Mi-a vorbit într-o română șovăielnică, cu accent moale:
— Cercei frumoși pentru femeie frumoasă.
M-am rușinat:
— Doar mă uit.
— A te uita este deja începutul alegerii, a zâmbit el.
Fără să vreau, am râs. S-a prezentat:
— Karim. Dumneavoastră de unde sunteți?
— Din România, am răspuns.
— Țară cu ierni reci și femei calde, a spus, clipind jucăuș.
Mi-au ars obrajii. Dar în vorbele lui nu era grosolănie. Era o atenție ușoară, ludică, pe care nu o mai simțisem de ani întregi.
Îmi arăta bijuterii și povestea despre fiecare ca și cum în fața lui nu erau cercei și brățări, ci mici istorii. Vocea lui era joasă, caldă, învăluitoare.
— Luați cerceii aceștia, a spus deodată. Cadou.
— Nu, nu se poate.
— Se poate. Pentru zâmbet.
I-am luat. Erau ușori și calzi, de parcă păstrau soarele în ei. I-am mulțumit și am plecat, dar i-am simțit privirea pe spatele meu mult timp.
Seara, pe balcon, țineam cerceii în palmă și mă întrebam: „De ce a făcut asta? Politețe? Vicleșug de negustor?” Dar undeva adânc se mișca deja ceva primejdios. Simțeam că viața mă privește din nou prin ochii unui bărbat.
A doua zi m-am dus iar la bazar. Mi-am spus că merg după fructe. Dar în adâncul meu știam: speram să-l văd pe Karim.
Era în același loc și a zâmbit ca și cum mă așteptase.
— V-ați întors, a spus încet. Credeam că mă uitați.
— N-am putut, am răspuns, și m-am speriat de propria sinceritate.
Am vorbit, am râs. Îmi povestea despre Dubai, despre deșert, despre oamenii care trăiesc cu totul altfel. Îl ascultam ca vrăjită. Timpul dispăruse. Când m-am pregătit să plec, mi-a spus:
— Mâine vă arăt orașul adevărat. Nu cel pentru turiști. Sunteți de acord?