Și chiar dacă în clipa aceea ar fi intrat cineva și mi-ar fi spus: „Oprește-te, Ana-Maria”, nu l-aș mai fi ascultat. Pentru că, după atâția ani, simțeam pentru prima dată că trăiesc.
După ce am cumpărat excursia, lumea parcă s-a luminat. Până și soneria școlii suna altfel — mai tare, mai vesel. Mergeam pe coridor cu o oală de supă în brațe, iar în mine tremura nerăbdarea. Peste o săptămână urma avionul. Nu știa nimeni: nici colegele, nici prietenele, cu atât mai puțin Mihai.
Uneori zâmbeam fără motiv. Fetele de la cantină se uitau una la alta:
— Ana, ce-i cu tine de strălucești așa? Ai câștigat la loto?
— Cam așa ceva, glumeam eu.
În mine creștea un sentiment ciudat — încântare amestecată cu teamă. Biletele și actele le-am ascuns în dulapul din bucătărie, după o pungă cu mălai. Mihai nu se uita niciodată acolo. Seara le scoteam, le netezeam cu degetele și îmi închipuiam: deschid ochii, iar în jur e soare, nisip, mare și o Ana-Maria nouă.
Dar cu cât se apropia ziua plecării, cu atât înăuntru șoptea mai tare: „Dacă află?”
Sâmbătă, Mihai s-a întors din cursă. A intrat ca de obicei, obosit, aproape fără să-și scoată geaca, și-a aruncat geanta lângă ușă și a oftat greu:
— Abia am ajuns. Drumurile sunt praf.
I-am pus cina. A mâncat în tăcere, uitându-se la televizor. Crainicul vorbea despre scumpiri, dar mie nu-mi păsa. Îi priveam fața și simțeam cum mi se strânge inima. Cândva, omul acesta fusese totul pentru mine. Acum îmi părea străin.
După cină a întrebat:
— La școală cum e?
— Ca de obicei, am răspuns.
— Aha, a dat el din cap.
Și acolo s-a terminat discuția.
Nici măcar nu a observat că lângă pat, sub o cuvertură, stătea valiza mea pe jumătate făcută.
Noaptea n-am dormit. Mihai sforăia, iar eu ascultam ceasul. Fiecare secundă îmi număra secretul. În piept se aduna frica, dar lângă ea era o plăcere ciudată, aproape interzisă. Ca și cum ieșisem deja din cușcă, chiar dacă numai în gând.
Dimineață a plecat spre parcare și mi-a spus că peste trei zile intră iar în cursă.
— Mă odihnesc puțin și plec iar, a zis, sărutându-mă pe obraz.
Obrazul mi-a rămas rece. Când tirul a dispărut după colț, am închis ușa, m-am sprijinit cu spatele de ea și am râs încet. Râsul mi-a ieșit tremurat, aproape speriat.
În aceeași zi am mers la piață. Mi-am cumpărat o rochie subțire, o pălărie și ochelari de soare. Vânzătoarea m-a întrebat:
— Mergeți în vacanță?
— Da, am spus. La Dubai.
A fluierat ușor:
— Ei, asta da vacanță.
Am zâmbit. Cuvântul „Dubai” suna atât de frumos, de parcă el însuși era biletul spre o altă viață.
Seara am terminat valiza: rochie, costum de baie, cremă de soare, aparat foto, acte. Copiilor le-am scris scurt: „Sunt bine. Plec puțin să mă odihnesc. Nu vă faceți griji.” Unde anume — nu le-am spus. Să creadă că merg undeva la mare.
Înainte să adorm, am stat pe marginea patului și m-am uitat la valiză. În cap îmi răsuna un singur lucru: „Doar să iasă totul bine.”
Dimineața am luat autobuzul spre oraș, apoi altul spre aeroport. Inima îmi bătea de parcă mergeam la cel mai important examen al vieții. În sala de așteptare erau voci, anunțuri, miros de cafea, râsete. Mă simțeam ca un grăunte de nisip printre toți oamenii aceia. Dar un grăunte fericit.
Când s-a anunțat îmbarcarea, am urcat pentru prima dată în viața mea scările unui avion. Prin hublou tremurau luminile orașului meu — mici, nesigure. Am închis ochii și am gândit: „Rămâi cu bine, Ana-Maria de la cantina școlii.”
Când avionul s-a desprins de pământ, am înțeles: înapoi nu mai exista drum.
Avionul a aterizat, iar eu am simțit că ies dintr-un vis. În hublou a izbit o lumină atât de puternică, de parcă soarele însuși se aplecase să privească înăuntru. Aerul tremura de căldură și, odată cu el, îmi tremura și inima. Pe panou străluceau cuvintele: „Dubai International Airport”.
Am coborât din avion, iar aerul cald mi-a atins imediat fața. Mirosea a mirodenii, a parfum scump și a ceva necunoscut, dulce. Fiecare respirație părea că-mi promite o viață nouă. Mergeam pe coridorul lung, încercând să nu mă pierd printre oameni siguri pe ei, cu valize elegante și telefoane în mâini. Iar eu — într-o rochie albastră, cu mâinile tremurând și ochii plini de lumină.
Controlul pașapoartelor a trecut fără probleme. Un tânăr cu ochi întunecați s-a uitat la fotografie, apoi la mine și a dat din cap:
— Welcome.
Un singur cuvânt scurt a devenit începutul altei realități.
Taxiurile goneau pe autostradă, pe lângă turnuri uriașe, reclame luminoase și vitrine de sticlă. Îmi lipeam fruntea de geam. Totul semăna cu o poveste. Zgârie-norii păreau crescuți direct din nisip. Străzile sclipeau de curățenie. Când șoferul mi-a spus prețul, m-am fâstâcit puțin, dar am întins banii oricum, gândindu-mă: merită.
Hotelul strălucea ca un palat. La recepție, o fată cu eșarfă pe cap mi-a zâmbit:
— Welcome, Mrs. Ana. Your room with sea view.
Am dat din cap, deși nu înțelegeam fiecare cuvânt. „Sea view” a sunat pentru mine ca o vrajă.