Din basm în realitate.
Mihai trebuia să vină a doua zi. Știam că nu voi putea ascunde mult adevărul, dar tot am tras de timp. M-am spălat, m-am schimbat, am făcut ceai. Îmi tremurau mâinile ca unei bătrâne.
Seara a sunat telefonul. Vocea lui era familiară, răgușită, obosită:
— Salut, Ana. Sunt în parcare. Mâine ajung acasă.
— Bine, Mihai, am șoptit.
— E totul în regulă?
— Da. În regulă.
Am închis și am început să plâng. El nu știa nimic. Iar eu știam deja că a doua zi viața lui se va prăbuși.
Noaptea a trecut fără somn. Dimineața stăteam la fereastră și am văzut tirul lui Mihai cotind spre casă. Inima îmi bătea în tâmple.
A coborât din cabină, s-a întins, a urcat treptele. Când a intrat, în ochii lui a licărit bucuria:
— Ana, te-ai întors! În sfârșit.
A făcut un pas spre mine, dar eu m-am retras.
— Mihai, trebuie să vorbim.
S-a încruntat:
— Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă?
— Nu. Mai rău.
I-am spus totul. Nu deodată. Fără să-l privesc în ochi. Vocea îmi tremura, cuvintele se împiedicau. La început a tăcut. Apoi s-a așezat și și-a lăsat capul în jos.
Când am terminat, tăcerea a devenit grea ca pământul pe un mormânt.
— Repetă, a spus.
— Ți-am vândut camionul. Era trecut pe numele meu.
— L-ai vândut.
S-a ridicat și m-a privit drept. În ochii lui nu mai era nimic: nici iubire, nici furie. Doar oboseală.
— Pe cât?
— Opt milioane.
— Cui?
— Nu știu.
A râs scurt.
— Groaznic. Nu știi? Adică ai dat opt milioane unui golan oarecare?
— Nu era golan. Eu am crezut…
— Ai crezut! a strigat Mihai. Tu mereu crezi cu orice, numai cu capul nu! Eu o viață pe drumuri, prin zăpezi, nopți, șosele. Pentru ce, Ana? Pentru poveștile tale? Pentru un frumos din Orient?
Mi-am plecat capul. Lacrimile curgeau, dar nu le ștergeam.
— Iartă-mă…
— E târziu, a spus. Depun divorț. Și mai departe să te judece Dumnezeu.
A plecat trântind ușa. Am rămas singură. În casă era liniște. Doar ceasul ticăia.
Apoi m-am dus în dormitor și am scos de pe raft albumul cu fotografii. Eram tineri acolo: nunta, copiii, tirul pe fundalul unui cer albastru. Toate păreau viața altcuiva, o viață pe care o furasem chiar eu de la mine.
Seara m-a sunat fiica:
— Mamă, de ce nu răspunzi? Tata mi-a scris că v-ați certat. Ce s-a întâmplat?
Am vrut să spun adevărul, dar limba nu m-a ascultat.
— E totul bine, draga mea. Sunt doar obosită.
M-a crezut. Iar eu am plâns din nou.
Afară cădea zăpada încet, de parcă și ea obosise de iarna aceasta. În cameră era frig, dar n-am pornit căldura. Să-mi intre frigul în oase. Poate spală ce este înăuntru.
Am stat la fereastră până dimineața. Stelele se stingeau, iar eu mă gândeam câte femei stau acum, la fel, în întuneric, crezând cuvintele altora, dând totul pentru un miraj. Și am înțeles brusc: nu mai vreau să fiu una dintre ele.
După noaptea aceea, casa parcă s-a golit de tot. Până și aerul devenise mai greu. Mihai și-a luat lucrurile. Fără scandal, fără vorbe multe. La ușă a spus doar:
— Nu mă căuta și nu mă suna.
Ușa s-a închis, iar sunetul a semănat cu o explozie.
Am rămas în mijlocul bucătăriei și nu am simțit nimic. Nici durere, nici rușine, nici lacrimi. În mine parcă arsese pământul. Telefonul tăcea. Vecinii șușoteau dincolo de perete. Copiii nu scriau. Tot ce îmi rămăsese: un televizor mic, o pisică și o cutie cu acte în care acum locuia golul.
Nu știam cum să trăiesc mai departe.
Mi-am pierdut și locul de la școală. Directoarea nu mi-a mai prelungit contractul după concediu.
— Înțelegeți și dumneavoastră, doamnă Ana, colectivul trebuie să fie un exemplu…
Înțelegeam. Nimeni nu avea nevoie de o bucătăreasă cu reputație proastă și divorț în spate.
Primele săptămâni am trăit ca în somn. Mă trezeam și nu înțelegeam imediat unde sunt. Fierbeam terci mecanic, puneam ceainicul pe foc, priveam pe geam copacii cenușii. Lumea devenise mută.
Într-o seară am luat telefonul vechi, am deschis conversația și am șters tot. Mesaj după mesaj. Fotografie după fotografie. Îmi tremurau degetele, dar nu m-am oprit. Când ecranul a rămas gol, am simțit că respir pentru prima dată.
A doua zi m-am dus la agenția pentru ocuparea forței de muncă. Femeia de la birou s-a uitat mult pe fișa mea.
— Se caută bucătari, dar salariul e mic. La o cafenea din piață, de dimineața până seara, ați putea?
— Aș putea, am răspuns.
Așa a început viața mea nouă.
Cafeneaua era mică: trei mese, o tejghea și miros de aluat prăjit. Proprietara, Doina, femeie cu privire grea, mi-a spus din prima:
— Eu nu cocoloșesc pe nimeni. Muncești cum trebuie și e bine. Întârzii, îți cauți alt loc.
Am dat din cap.
Lucram în tăcere. Făceam colțunași, prăjeam chiftele, spălam pe jos. Seara mă întorceam acasă cu picioarele grele, dar în cap apăruse o liniște stranie. Nu era gol. Mai degrabă pace.
Uneori intrau șoferi de tir, oameni ca Mihai. Se așezau la masă, glumeau, mâncau. Unul m-a întrebat într-o zi:
— Nu cumva aveți soț care a condus un tir mare?
Am tresărit.
— Nu, am răspuns. Nu mai am.
El n-a înțeles nimic, a dat din cap și și-a terminat ciorba.