Noaptea adesea nu dormeam. Stăteam întinsă, ascultam vântul și mă gândeam: poți pierde aproape tot, în afară de tine. Și imediat mă înspăimântam, fiindcă și pe mine aproape mă pierdusem.
Într-o seară am intrat în biserică. Doar să stau. Nu să mă rog. M-am așezat pe o bancă și am închis ochii. Mirosea a tămâie și lumânări, lângă mine o bătrână șoptea o rugăciune. Și deodată din mine s-a ridicat un val. Am plâns încet, fără sunet, dar fierbinte. Tot ce se adunase luni întregi a ieșit afară.
După aceea a fost mai ușor. Nu bine. Doar mai ușor.
La ieșire, s-a apropiat de mine o femeie căruntă, cu ochi buni.
— Nu plânge, fată, a spus. Toate trec. Chiar și rușinea.
Am dat din cap.
— Și dacă nu trece?
— Atunci Dumnezeu îți dă putere să trăiești cu ea.
Cuvintele acelea au rămas în mine.
A doua zi am dus la lucru o plăcintă cu mere. Doina s-a mirat:
— Ce sărbătoare e?
— Mi-a fost poftă de ceva dulce.
Și, pentru prima dată după mult timp, am zâmbit. Nu din politețe. Dinăuntru.
Primăvara a venit pe nesimțite. Zăpada s-a topit, drumurile s-au umplut de apă, aerul s-a înmuiat. Într-o dimineață, în drum spre serviciu, am simțit miros de pământ — ud, viu. Parcă lumea însăși șoptea: încă se poate începe din nou.
La cafenea veneau tot mai mulți oameni. Mâncau, se plângeau, râdeau. Eu ascultam, tăceam, zâmbeam.
Doina bombănea:
— Ana, umbli ca o umbră. Ai divorțat, gata, trăiește. Altfel arzi pe dinăuntru.
— Am ars deja, îi răspundeam.
Ea pufnea:
— Atunci e timpul să te răcești.
Am început să observ lucruri simple. Cum lumina dimineții cade pe masă. Cum miroase pâinea proaspătă. Cum aleargă copiii peste drum spre școală. Viața nu era nici miracol, nici pedeapsă. Era doar viață.
Într-o seară am hotărât să mă tund. La frizeria mică de lângă piață, o fată tânără cu părul violet m-a întrebat:
— Cum tundem?
— Taie tot ce își amintește trecutul, am răspuns.
Ea a râs, dar a făcut-o.
Când m-am văzut în oglindă — păr scurt, privire severă — ceva a făcut clic în mine. Parcă Ana-Maria cea veche, încrezătoare și rătăcită, rămăsese pe podea, împreună cu șuvițele.
La muncă au observat imediat.
— Oho, Ana noastră s-a schimbat, a spus Doina. Îți mai trebuie o rochie colorată și bărbații cad grămadă.
Am zâmbit strâmb:
— Nu-mi trebuie bărbați. Să stea lumea liniștită o vreme.
Dar seara, acasă, am scos rochia veche, cea în care zburasem spre Dubai. Am trecut degetele peste material și, brusc, n-am simțit durere. Doar o tristețe ușoară, ca după un film al cărui final îl știi, dar imaginile rămân frumoase.
Am început să mă trezesc mai devreme și să ies dimineața la alergat. Nu repede, nu pentru sport. Doar ca să respir. Măturătorii mișcau lopețile, câinii lătrau, oamenii se grăbeau la muncă. Lumea era vie, iar mie îmi venea din nou să fac parte din ea.
Într-o zi, la cafenea a intrat o femeie în vârstă. S-a așezat la fereastră, a mâncat ciorbă, a tăcut mult, apoi a spus:
— Gătiți bine. Și dumneavoastră, doamnă, sunteți bună.
Am zâmbit:
— Mulțumesc. Ne străduim.
— Doar ochii sunt triști. Nu-i nimic, trece. Important este să gătiți cu dragoste, atunci se așază și restul.
Vorbele acelea simple m-au încălzit mai mult decât toate complimentele lui Karim.
Seara am văzut un anunț: „Cursuri de perfecționare culinară. Înscrieri deschise.” Am stat mult în fața lui, apoi am notat numărul. A doua zi am sunat.
— Sigur, veniți, mi-a spus o voce binevoitoare. Avem program pentru cursanți adulți.
— Am patruzeci și opt de ani, am avertizat.
— Atunci aveți avantajul experienței.
Mi-am cumpărat un caiet nou, un pix, un halat alb. Când am intrat în sală, am simțit emoție ca o școlăriță.
Profesorul tânăr mi-a zâmbit:
— Bine ați venit, doamnă Ana-Maria. Începem cu bazele bucătăriei profesionale.
Scriam, ascultam, notam. Fiecare cuvânt se așeza pe inimă ca o cusătură peste rană.
Seara, întorcându-mă acasă, m-am oprit în fața unei vitrine. În reflexie era o femeie cu păr scurt și ochi obosiți, dar vii. Mi-am spus încet:
— Ai supraviețuit. Înseamnă că poți trăi mai departe.
Acasă am pus ceainicul pe foc, am tăiat mere și am scos caietul vechi cu rețete. Pe prima pagină scria: „Viața e ca o ciorbă: cu cât ai mai multă răbdare, cu atât iese mai gustoasă.”
Am râs. Și pentru prima dată în râsul acela nu era amărăciune.
A trecut aproape un an. A venit din nou primăvara — luminoasă, sonoră, cu miros de flori de cireș amar și pământ ud. Până și aerul părea altfel. Mergeam pe stradă, iar soarele, după mult timp, nu-mi mai tăia ochii, ci mă mângâia.
Viața mea devenise simplă ca pâinea. Trezire la șase, drum spre muncă, miros de aluat, zumzet de conversații, oboseală de seară. Dar în simplitatea aceasta apăruse gust. Gustul acela al vieții pe care îl pierdusem când am alergat după un miraj strălucitor.
Cafeneaua devenise cunoscută. Apăruseră clienți fideli, glume, vorbe bune. Doina tot bombănea:
— Ana, trebuie să deschidem și al doilea punct. Ai scânteie.
Eu râdeam:
— Nu e scânteie, e vârsta. Vârsta e când nu mai visezi.
— Tu, se pare, abia ai început.