Dimineața m-am trezit cu o greutate în piept. Trupul îmi părea turnat în plumb. Am deschis telefonul. Mesaj nou: „Bună dimineața, sprijinul meu. Totul va fi bine dacă astăzi trimit documentele.”
Și imediat după aceea: „Dacă ai ști cât îi mulțumesc destinului pentru tine.”
Cuvintele acelea mi-au topit ultimele îndoieli.
M-am dus la bancomat și am scos o parte din bani. Aceiași bani pe care îi strânsesem pentru vis, pentru călătorie, pentru mine. Mâinile îmi tremurau. În cap vuia: „E doar un împrumut. Îi va întoarce.”
Seara ne-am întâlnit într-o cafenea lângă mare. Karim părea încordat, dar când m-a văzut a zâmbit.
— Ești un înger, a spus încet când i-am întins plicul. Nu voi uita niciodată.
— Am încredere în tine, am răspuns.
Mi-a atins obrazul:
— Nu e sfârșitul, Elena. E începutul. Curând totul se va schimba.
Vorbea despre viitor, despre o casă la mare, despre un restaurant în care eu aveam să fiu stăpână. Cuvintele lui amețeau ca un vin dulce. Când a plecat, nu am simțit ușurare, ci gol. În piept s-a făcut liniște și neliniște. Marea vuia de parcă știa mai multe decât mine.
Nu înțelegeam încă: în clipa aceea făcusem un pas de la care nu mai puteam da înapoi.
Au trecut câteva zile, iar Karim a redevenit cel dinainte: calm, sigur pe el, chiar vesel. Banii parcă se evaporaseră. Nicio chitanță, nicio dovadă. Jura că totul e sub control. Voiam să cred. Și credeam. Pentru că altfel ar fi trebuit să recunosc că fusesem proastă.
Mă ducea iar la restaurante, îmi dăruia flori, glumea, îmi spunea „Elena mea dintre stele”. Râdeam și încercam să nu mă gândesc la frica ce se cuibărise în mine. Subțire, lipicioasă, ca o umbră în spate.
Într-o seară, pe faleză, s-a oprit brusc:
— O formalitate. O împuternicire temporară. Pentru o singură tranzacție. Trebuie să treacă o parte din capital prin țara ta. Am nevoie de cineva cu cetățenie locală. Doar tu mă poți ajuta.
Vorbea repede și sigur, de parcă totul era evident. Nu înțelegeam detaliile, dar auzeam esențialul: avea nevoie de ajutor.
— Karim, nu sunt sigură că pot.
— Poți orice, m-a întrerupt blând. Este un semn de încredere între noi.
A scos tableta și mi-a arătat documente. Rânduri în engleză, cifre, tabele.
— Elena, a spus. Fără tine sunt pierdut.
A expirat de parcă scăpase de o povară uriașă.
— Acum totul va merge cum trebuie. Într-o săptămână vom fi bogați.
Stăteam în mașină, lângă mare. El vorbea despre casă, restaurant, călătorii. Cuvintele lui se așezau pe suflet ca nisipul cald. Voiam să cred că e adevărat.
Dar a doua zi a dispărut din nou. Telefonul tăcea. Mesajele nu erau citite. Mă plimbam prin cameră ca un animal în cușcă.
A treia zi a apărut târziu, seara. Obosit, dar zâmbind.
— A mers, a spus, sărutându-mă pe frunte. Mâine încheiem. A mai rămas un lucru mic.
— Ce lucru?
— Tirul soțului tău. Ai spus că e trecut pe numele tău.
Am încremenit.
— Da, dar…
— Ascultă-mă. E temporar. Îl vindem, investim banii, iar peste o lună cumpărăm două noi. Nici nu va observa.
Nu-mi venea să cred ce aud.
— Karim, ai înnebunit? Nu e al meu. E tirul lui Mihai, munca lui, viața lui.
Vocea lui s-a întărit:
— Este o șansă. Pentru noi. Pentru viitor.
A vorbit mult, sigur, ca o rugăciune. Iubire, încredere, familie, vis — toate s-au amestecat.
— Vrei să fii cu mine? a întrebat. Vrei o viață fără durere? Atunci crede.
Eu tăceam. Mi-a lipit palma de pieptul lui.
— Nu te voi trăda. Jur.
Jurământul acela a sunat prea sincer. Și am simțit că nu cad într-o prăpastie, ci în ochii lui, unde se reflectau cerul și minciuna.
Când a plecat, am stat la fereastră și m-am uitat la lumini. Era nebunie. Dar poate tocmai nebunia era iubirea?
Dimineața m-a trezit telefonul. Vocea lui Karim era emoționată, dar sigură:
— Astăzi e ziua decisivă. Totul e pregătit. Mai trebuie doar perfectată tranzacția.
— Care? am întrebat, prefăcându-mă că nu înțeleg.
— Elena, știi. Tirul. Fără asta, documentele nu se mișcă.
M-am ridicat în pat. Soarele lovea în fereastră, ochii mă usturau.
— Dar nu este al meu, am șoptit. Este al soțului meu.
— Formal e al tău. Corect?
— Da, dar…
— Atunci nu te teme. Nu furi. Investești în viitorul nostru.
Vorbea moale, ca și cum convingea un copil.
— Elena, e o șansă. O singură zi și suntem liberi. Banii se întorc, nici nu vei simți.
Îl ascultam și în mine se ridica un val: frică, vină, speranță.
— Dacă află Mihai…
— Nu află, m-a întrerupt. Totul e legal. Doar o împuternicire, câteva acte. Apoi răscumpărăm. Sunt lângă tine. Iau totul asupra mea. Tu doar semnează.
În ziua aceea nu am mers la plajă și nu am luat micul dejun. Capul îmi vuia, trupul mă durea. În mine bătea un singur gând: și dacă chiar reușește?
„Elena, sunt aici, a venit următorul mesaj. Fără tine nu am nicio șansă. Tu ești destinul meu.”
Karim a sunat aproape imediat.
— A reușit! Suntem salvați. Nici nu-ți imaginezi ce ai făcut.
Am zâmbit, dar înăuntru ceva s-a rupt.
— Când întorci banii? am întrebat încet.
— Într-o săptămână. Cel mult două. Știi că nu te voi dezamăgi.
Vorbea sigur, ca întotdeauna. Doar că acum în siguranța aceea exista ceva rece.