Seara am mers pe faleză. Marea era liniștită, luna atârna jos. Oamenii râdeau, făceau poze, iar eu mergeam ca prin apă. În cap îmi bătea un singur cuvânt: „Vândut.”
Tirul mare. Mașina pe care Mihai o iubea mai mult decât viața. Mașina cu care hrănea familia. Fusese trecută pe numele meu pentru taxe. Îmi aminteam cum îmi dăduse actele și spusese: „Tu ești omul meu de încredere.”
De încredere.
M-am așezat pe o bancă și mi-am acoperit fața cu mâinile. Aș fi vrut să țip, dar din piept a ieșit doar un șoaptă. Mă convingeam că totul nu fusese degeaba, că Karim nu mă va înșela. El nu era așa. Nu putea fi.
Telefonul a sunat.
— Totul merge conform planului, a spus el. Banii sunt deja în mișcare. Peste câteva zile vin. Sărbătorim.
Vocea lui suna iar ca muzica. Și am crezut. Măcar până dimineață.
Dar dimineața a venit fără el. Ziua a trecut în tăcere. Apoi încă una. Telefonul tăcea. Scriam: „Unde ești? Ce se întâmplă cu banii?” Răspunsul era o singură bifă gri.
A treia zi am înțeles. Dispăruse.
Stăteam pe podea, printre valiză și acte. Pașaportul, documentele, contul gol. Totul părea ireal. Karim dispăruse, iar odată cu el opt milioane. Opt milioane care nu erau ai mei.
Mă uitam la ultimul mesaj: „Tu ești destinul meu.” Și, pentru prima dată, am înțeles: destinul chiar există. Doar că uneori nu este dar, ci sentință.
Au trecut trei zile. Apoi patru. Apoi o săptămână. Telefonul tăcea. Îi scriam dimineața și seara, strângând aparatul în palme, de parcă prin plastic puteam trimite durere.
„Karim, răspunde. Unde ești? Ai promis că te întorci. Te rog, scrie măcar un cuvânt.”
Mesajele rămâneau gri, ca cenușa.
La început nu credeam. Mă gândeam că s-a îmbolnăvit. Că i s-a stricat telefonul. Că a plecat cu treburi urgente. Dar apoi intuiția — aceea femeiască, exactă și crudă — mi-a șoptit: nu mai este. Nu a murit. Nu a dispărut din întâmplare. Pur și simplu te-a șters, ca pe un număr inutil.
M-am dus la restaurantul unde cinasem. Chelnerul nu-și amintea niciun Karim. Am sunat la biroul notarial — numărul nu era valid. Am scris pe adresa de e-mail de unde veniseră documentele. Mesajul s-a întors cu mențiunea: adresa nu există.
Și atunci totul s-a prăbușit.
Stăteam pe pat, în hotel, printre valize. Dincolo de fereastră ardeau lumini, bubuia muzica, oamenii râdeau. În mine era liniște, gol și întuneric.
I-am deschis fotografiile. În fiecare poză — ochi, zâmbet, mâini, marea în spate. Totul părea real. Viu. Dar acum ochii aceia mi se păreau străini, fără fund, ca o groapă.
Lacrimile au început să curgă singure. Am plâns tare, fără rușine, ca un copil. Nu mă auzea nimeni. Nimănui nu-i păsa.
A doua zi a venit un mesaj de la bancă: „Sumele din contul dumneavoastră au fost transferate integral. Confirmarea operațiunii se află în atașament.”
Am deschis fișierul și am văzut suma — opt milioane. Inima parcă s-a oprit. Citeam iar și iar. Și abia atunci am înțeles definitiv: tranzacția se făcuse. Tirul fusese vândut. Banii plecaseră.
Mă învârteam prin cameră ca într-o cușcă. Voiam să-l sun pe Mihai, dar nu puteam. Ce să-i spun? „Iartă-mă, ți-am vândut viața pentru cuvinte frumoase?”
Nu puteam respira.
Seara m-am dus la recepție.
— Îl cunoașteți pe Karim? am întrebat.
Fata cu eșarfă s-a uitat mirată:
— Ce număr de cameră?
Nu știam. Nu știusem niciodată unde locuia. El venea mereu la mine. Mereu el.
Și în clipa aceea totul a devenit limpede.
Am ieșit pe stradă. Aerul era fierbinte, mirosea a praf și benzină. Oamenii treceau pe lângă mine — bronzați, fericiți, grăbiți. Iar eu stăteam singură în mijlocul unui oraș străin, unde nimeni nu știa că tocmai pierdusem totul.
Picioarele m-au dus singure la mare. M-am așezat direct pe nisip. Valurile veneau spre picioarele mele, ca și cum șopteau: „Tu ai ales drumul acesta.”
Am plâns până la răsărit. Nisipul mi se lipea de față, de păr, de lacrimi. Când soarele a urcat, m-am întors la hotel și am cumpărat cel mai apropiat bilet spre casă.
Înainte de plecare, am deschis valiza și am găsit talismanul. Piatra verde împotriva deochiului. Am ținut-o în palmă până când frigul metalului s-a transformat în furie. Apoi am ieșit pe balcon și am aruncat-o jos cu toată puterea. A lovit dalele de piatră și s-a spart în trei bucăți.
— Poftim, Karim, am șoptit. Poftim norocul tău.
Apoi am închis valiza și am plecat spre aeroport.
În avion nu aveam voie să plâng. Lângă mine stăteau turiști, râdeau, vorbeau despre cumpărături. Eu priveam prin hublou. Jos dispăreau luminile Dubaiului, transformându-se într-o pulbere strălucitoare.
Orașul care îmi promisese miracolul devenise un deșert de sticlă și minciună.
În piept creștea un singur sentiment — frica. Frica întoarcerii. Frica mărturisirii. Frica de mine însămi. Știam: ce era mai cumplit mă aștepta acasă.
Avionul a aterizat sub un cer cenușiu de dimineață. Zăpadă, vânt, miros de kerosen. Totul părea străin, ca și cum nu mă întorsesem acasă, ci în viața veche din care încercasem deja să fug.