După o oră am ieșit din oraș. Drumul se pierdea în nisip, orizontul se topea de căldură. Părea că pământul tremură sub respirația soarelui.
— Aici e alt Dubai, a spus Karim. Fără sticlă și strălucire. Aici totul e adevărat.
M-a condus pe o potecă îngustă printre dune. Vântul îmi flutura rochia, părul mi se lipea de față, nisipul scârțâia sub pași. În depărtare se vedeau corturi beduine. Lângă unul dintre ele stătea un bărbat în haine lungi. A ridicat mâna în semn de salut.
— E vărul meu, a spus Karim. Bem un ceai, apoi te duc înapoi.
Am stat la umbră și am băut ceai dulce cu mentă. Bărbatul tăcea aproape tot timpul, uneori întreba ceva în arabă. Nu înțelegeam, dar simțeam priviri asupra mea — respectuoase, însă prudente. În piept îmi creștea o senzație stranie: de parcă nu eram la o întâlnire, ci în mijlocul unei povești străine.
Când soarele a început să coboare spre orizont, Karim a propus să mai rămânem.
— Apusul aici e special. O clipă — și lumea se naște din nou.
Stăteam pe vârful unei dune. Vântul îmi lovea fața, nisipul scânteia auriu. El s-a apropiat, m-a cuprins de umeri, iar eu nu m-am ferit. Înăuntru totul s-a strâns și s-a topit în același timp.
— Elena, a șoptit, înțelegi ce simt?
Am tăcut.
— Mi se pare că am găsit ceea ce căutam.
M-a sărutat. Blând, atent, ca și cum se temea să nu mă sperie. Buzele lui miroseau a mentă și soare. Inima îmi bătea de parcă alerga prin nisip. Dar undeva adânc s-a mișcat totuși frica. Prea frumos. Prea perfect. Lumea nu e așa.
Pe drumul înapoi, el a tăcut. Privea șoseaua și ținea volanul strâns. L-am întrebat:
— E totul bine?
— Da. Mă gândesc. Am niște lucruri mari. Un proiect. Poate ai putea să mă ajuți.
M-am încordat.
— Cum?
A zâmbit scurt:
— Îți spun altădată. Acum nu e momentul să vorbim despre bani.
Cuvântul „bani” mi-a alunecat pe spate ca o răceală. Dar el a zâmbit, mi-a atins mâna, iar neliniștea s-a risipit iar.
La hotel, Karim mi-a deschis portiera de parcă nu se întâmplase nimic neobișnuit.
— Ai încredere în mine, Elena? a întrebat încet.
— Cred că da.
— Atunci nu te teme. Uneori destinul cere să faci un pas în întuneric.
Fraza aceea m-a străpuns.
Când am rămas singură, camera a devenit prea tăcută. Mi-am scos talismanul, l-am pus pe masă și m-am uitat mult la piatra verde. Lucea ca ochiul unei șopârle. Am pornit televizorul ca să-mi acopăr gândurile, dar limba arabă mi s-a părut prea tare.
Apoi am luat telefonul și am deschis conversația. Zeci de mesaje: „Dormi? Ești minunată. Ține minte, sunt aproape.” Totul părea sincer. Poate mă nelinișteam degeaba?
M-am întins, dar somnul nu venea. Dincolo de geam, orașul făcea zgomot, iar în cap îmi suna vocea lui: „Uneori destinul cere să faci un pas în întuneric.” Nu știam încă faptul că pasul acela îl făcusem deja.
Zilele următoare m-au prins într-un vârtej. Nu mai deosebeam dimineața de seară. Karim apărea parcă din aer: ba trimitea în cameră un buchet de crini albi, ba mă chema la plimbare, ba suna ziua doar ca să spună: „Mă gândesc la tine.”
Știa să găsească vorbele potrivite. Fiecare frază a lui suna ca și cum nimeni în lume nu o mai rostise înainte. Iar eu credeam. Râdeam, răspundeam, îmi rujam iar buzele, alegeam rochii, probam bijuterii. Cu fiecare întâlnire mi se părea că întineresc.
Într-o zi m-a dus la mare. Nu pe plaja turiștilor, ci într-un loc unde, la chei, stăteau iahturi albe ca zăpada. Soarele se reflecta orbitor în apă, aerul mirosea a sare și benzină.
Karim s-a apropiat de un iaht și a spus:
— Astăzi e doar al nostru.
M-am pierdut:
— L-ai închiriat?
— Cum aș fi putut să te las să privești marea doar de pe mal? a răspuns, întinzându-mi mâna.
Am urcat pe punte. Iahtul s-a legănat ușor, motorul a început să vibreze, iar orașul s-a îndepărtat. Marea era atât de albastră, încât îți venea să plângi. Vântul îmi răvășea părul, rochia mi se lipea de corp, iar înăuntru simțeam o ușurare ca și cum dădusem jos de pe mine zeci de ani.
Karim stătea lângă mine, în cămașă albă, fără ochelari. Ochii lui întunecați străluceau. În ei se reflectau soarele și eu însămi.
— Semeni cu o femeie dintr-o legendă veche, a spus. A venit la mare și și-a schimbat destinul.
— Și cum s-a sfârșit legenda?
— A găsit iubirea.
A spus-o atât de simplu, de parcă era vorba despre ceva inevitabil.
Am băut ceai cu mentă și am mâncat curmale. El vorbea despre prieteni, afaceri, o tranzacție care putea schimba totul. Îl ascultam fără să înțeleg prea mult, prinsă de vocea lui.
Când soarele a început să apună, a pus muzică încet. Melodia arabă se întindea ca respirația deșertului. Apoi m-a invitat la dans. M-am rușinat, dar el m-a ținut sigur și blând. Inima îmi bătea în ritm.
— Știi, Elena, a spus privindu-mă în ochi, am văzut multe femei, dar tu ești altfel. În tine există curățenie.
— Nu vrei nimic în afară de sentiment? am șoptit.
— Ce e rău într-un sentiment? Nimic. Doar că ne face vulnerabili.
Cuvintele acelea mi-au trecut peste piele ca un fior rece. Dar Karim zâmbea deja, ca și cum nu spusese nimic neobișnuit.