M-am pierdut. Aș fi vrut să spun ceva frumos, dar cuvintele s-au blocat.
— Sunt doar Elena. Gătesc mâncare la cantina unei școli.
A clătinat din cap:
— Nu cred. În ochii tăi e prea mult foc pentru o simplă bucătăreasă.
Mi-am coborât privirea. Stătea lângă mine, mirosea a parfum condimentat și a mare. În mine a tremurat ceva uitat demult.
— M-am săturat să fiu invizibilă, am spus încet.
— Acum nu mai ești invizibilă, a răspuns el. Ești o femeie care este văzută.
Cuvintele acelea au sunat ca muzica.
Ne-am plimbat mult, vorbind despre toate și despre nimic: filme, mâncare, țări în care nu fusesem niciodată. El râdea, iar eu râdeam cu el, simțindu-mă mai ușoară ca oricând.
Apoi am urcat pe o platformă de observație. Orașul se întindea jos, ca o mare de lumini. Turnurile ardeau, mașinile curgeau în șiruri lucitoare, totul părea fără sfârșit.
— Vezi, a spus Karim, locul acesta te învață să visezi.
Priveam în jos și simțeam cum mi se strâng degetele. Aș fi vrut să mă țin de mâna cuiva, ca să nu cad în acel vârtej strălucitor. El s-a apropiat.
— Elena, a șoptit.
Am ridicat ochii. Pentru o clipă au dispărut toate: orașul, zgomotul, înălțimea. A rămas doar privirea lui.
— Mulțumesc, am spus.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-ai amintit că încă sunt vie.
Mi-a atins mâna ușor, ca și cum verifica dacă sunt reală. Și atingerea aceea a fost suficientă ca în mine să se răstoarne totul.
Târziu în noapte m-a adus la hotel.
— Pe mâine, a spus. Dimineața aduce culori noi.
— Pe mâine, am repetat.
Când ușile liftului s-au închis în urma lui, am rămas în fața oglinzii și m-am gândit: „Nu e bine.” Dar o altă voce a șoptit imediat: „Și dacă e șansa ta?”
Orașul vuia dincolo de geam, iar în zgomotul acela auzeam o chemare. Chemarea destinului, de la care nu mai puteam să întorc privirea.
Dimineața următoare mirosea a cardamom și mare. M-am trezit înaintea alarmei, de parcă trupul știa că astăzi se va schimba ceva. Jos fremăta orașul, claxonau mașini, țipau pescărușii, iar inima îmi bătea nerăbdătoare.
Karim a sunat abia terminasem cafeaua.
— Bună dimineața, regina mea, a spus el, și salutul obișnuit s-a transformat în compliment. Ce planuri ai?
— Doar odihnă.
— Atunci astăzi eu sunt odihna ta. Pregătește-te, vin în jumătate de oră.
M-am pierdut, dar am acceptat.
Îl ascultam vrăjită. Vocea lui suna ca muzica. Mi se părea că până și soarele strălucește altfel când este el aproape.
Am ajuns într-o cafenea mică, lângă mare. Mirosea a pește prăjit, pâine proaspătă și cafea. Karim a comandat singur, sigur pe el și firesc.
— Gustă, a spus, împingând spre mine o farfurie cu un desert auriu. Curmale și nuci. Se spune că aduc noroc.
Am gustat și am râs:
— Foarte dulce.
— Ca tine, a răspuns.
În ochii lui a licărit o flacără.
După prânz am mers de-a lungul plajei. Valurile se rostogoleau leneș, cerul devenise blând, sidefiu. El vorbea despre bogăție, despre oamenii care fug după aur și se pierd pe ei înșiși.
— Dar tu? am întrebat. Tu te-ai găsit?
A zâmbit pe jumătate:
— Caut. Poate astăzi sunt mai aproape decât ieri.
Simțeam că între noi se naște ceva periculos. Lumea se strânsese până la sunetul pașilor lui și căldura mâinii care îmi atingea întâmplător palma. La un moment dat s-a oprit și m-a privit.
— Elena, știi de ce sunt lângă tine?
Am clătinat din cap.
— Pentru că nu ești ca altele. Aici sunt multe femei — strălucitoare, gălăgioase, flămânde de atenție. Tu ești adevărată. Știi să asculți. Ești vie.
Am zâmbit, dar ceva m-a înțepat înăuntru. Prea frumos. Prea neted. El mi-a observat îndoiala și s-a apropiat.
— Nu te teme. Nu vreau nimic, în afară de încrederea ta.
Seara m-a dus înapoi și, la despărțire, mi-a întins un săculeț mic.
— E un talisman, a spus. Împotriva deochiului. Să-ți poarte noroc.
Înăuntru era o piatră verde-deschis, semitransparentă.
— Mulțumesc, am șoptit.
— Poart-o, a adăugat. Să-ți amintească de mine.
Când am urcat în cameră, îmi tremurau mâinile. Am pus talismanul pe noptieră și m-am uitat mult la el. Pe de o parte — bucurie, ca și cum destinul îmi dăruise o a doua șansă. Pe de altă parte — o neliniște tulbure, ca o umbră sub apă.
Telefonul s-a aprins: „Noapte bună, taina mea din nord.”
Am zâmbit, dar înăuntru s-a mișcat îndoiala. De ce taină? De ce nu pur și simplu femeie?
Înainte să adorm, mi-am pus talismanul la gât. Piatra îmi răcea pielea. Era frumoasă, dar străină, ca dintr-o viață care nu-mi aparținea. Dincolo de geam, orașul vuia. Iar în întuneric, sub zgomotul valurilor, m-am gândit pentru prima dată: „Ce știu eu, de fapt, despre omul acesta, în afară de zâmbetul lui?”
A doua zi m-a sunat din nou.
— Elena, astăzi îți arăt cerul mai aproape decât l-ai văzut vreodată.
— Ești un om misterios, Karim.
— Nu. Îmi place doar când femeile zâmbesc.
A venit cu un SUV alb. Abia am apucat să îmbrac o rochie subțire și să ascund talismanul sub ea. Pe drum mi-a povestit despre munți, legende vechi ale deșertului, pietre care păstrează memoria. Vocea lui mă legăna, timpul se dizolva.