În noaptea aceea am stat mult trează. Luna atârna peste mare, iar gândurile se roteau: „Ce fac? De ce?” Dar alături de frică trăia bucuria. În piept îmi suna ceva, ca înaintea unei furtuni. Nu știam că acel sunet era un avertisment.
M-am trezit înainte de răsărit. Aerul din cameră era dulce, ca și cum absorbise sarea mării și iasomia. Inima îmi bătea repede, de parcă știa dinainte că ziua avea să fie specială. Ieri, Karim spusese: „Îți voi arăta Dubaiul adevărat.” Cuvintele acestea mi-au răsunat toată dimineața ca o incantație.
La micul dejun am coborât într-o rochie albă, pe care o păstrasem pentru un moment deosebit. Mi-am aranjat părul cu grijă, mi-am dat puțin ruj pe buze. Și, pentru prima dată după mulți ani, nu m-am simțit angajata de la cantină, nici soția unui șofer de tir, ci femeie.
În oglinda liftului am văzut un chip în care apăruse ceva nou. Așteptare.
Karim mă aștepta la intrarea hotelului. Purta o cămașă albă, pantaloni subțiri și ochelari negri. Când m-a văzut, a zâmbit:
— Astăzi semănați cu răsăritul.
M-am rușinat și am lăsat ochii în jos.
— Unde mergem?
— Mai întâi în cartierul vechi, acolo unde s-a născut orașul meu. Apoi urmează o surpriză.
Mergeam pe bulevarde largi, iar Karim povestea despre fiecare clădire de parcă era vie. Vocea lui era moale, catifelată, vocea unui om căruia îi place să fie ascultat. Eu ascultam, iar totul în jur devenea mai luminos.
Cartierul vechi semăna cu un labirint. Străduțe înguste, uși sculptate, mirosuri de condimente, ceai, stofe, aur, râsete. Karim mi-a cumpărat o băutură rece de curmale și a spus:
— Aici totul este adevărat. Fără măști. Ca dumneavoastră.
N-am găsit ce să răspund. Doar am zâmbit.
Apoi m-a dus într-un muzeu mic. Acolo, în recipiente de sticlă, se afla nisip de mai multe nuanțe — de la alb până la caramel.
— Vedeți? a spus Karim. Până și nisipul poate fi diferit. Unul pare simplu, altul strălucește la soare.
— Și eu ce fel de nisip sunt? am întrebat în glumă.
M-a privit atent, ușor mijind ochii:
— Cel care strălucește. Doar că ați uitat de mult asta.
Cuvintele mi-au intrat drept în inimă. Pentru prima dată după ani întregi, cineva se uita la mine nu ca la o umbră obișnuită.
După prânz m-a dus la mare. Nu erau turiști acolo, doar țărm gol, vânt fierbinte și nisip care cânta sub pași. Mergeam în tăcere. Apoi Karim a spus:
— Știți de ce v-am invitat?
— De ce?
— Sunteți rară. În ochii dumneavoastră sunt și tristețe, și putere.
Mi-am întors capul ca să nu vadă cum îmi tremură buzele. Cuvintele lui erau dulci și înfricoșătoare în același timp.
Am stat pe nisip și am privit apusul. Marea se colora în roșu și aur. Soarele cobora încet, ca într-o poveste veche. El vorbea despre viață, destin, curaj. Iar eu îl ascultam și mă întrebam: chiar mi se întâmplă mie?
Când m-a adus la hotel, se lăsase deja întunericul. La ușă, s-a aplecat spre mine și a spus încet:
— Mâine îți arăt Dubaiul de noapte. Acolo stelele sunt mai aproape decât par.
Am dat din cap. Vocea nu mă mai asculta.
În lift, mă uitam la propria reflecție. Ochii îmi străluceau, obrajii îmi ardeau. Înțelegeam: trecusem o linie invizibilă și nu aveam să mă mai întorc.
În noaptea aceea n-am dormit mult timp. De pe balcon veneau zgomotul străzii, mirosul de mirodenii, vuietul marelui oraș. În piept locuia o frică ușoară, iar sub ea o bucurie aproape copilărească: „Sunt vie. Simt din nou.” Și undeva adânc șoptea ceva: „Ai grijă, Elena. E prea frumos ca să fie adevărat.”
Seara, când soarele s-a ascuns după turnuri, Karim mi-a trimis mesaj: „Fii gata la nouă. Noaptea iubește surprizele.”
Am citit de mai multe ori. Inima îmi bătea nebunește. Cuvântul „noapte” nu mai părea un moment al zilei, ci o promisiune.
Mi-am ales rochia mult timp. Cea albă părea prea simplă, cea roșie — prea îndrăzneață. Până la urmă am îmbrăcat una turcoaz, subțire, curgătoare. Mi-am lăsat părul desfăcut și mi-am pus cerceii de chihlimbar. Când am ieșit în fața hotelului, Karim mă aștepta lângă o mașină de culoarea nisipului luminat de lună. S-a înclinat ușor:
— Astăzi sunteți mai frumoasă decât orașul.
Am râs:
— Exagerați.
— Eu nu exagerez niciodată, a răspuns calm.
Am mers pe autostrada de noapte. Luminile turnurilor se reflectau în geam, drumul lucea ca o oglindă. În aer plutea senzația unei sărbători: muzică, râsete, miros de condimente și benzină. Dubaiul noaptea părea o ființă vie — strălucitoare, amețitoare, respirând.
Karim m-a dus în portul vechi. Apa era întunecată ca petrolul, iar luminile se reflectau în ea de parcă stelele căzuseră în mare. La chei se legănau iahturi, cromul sclipea, felinarele dădeau lumină moale, valurile șopteau lângă mal. A cumpărat două pahare de vin fără alcool și mi-a întins unul.
— Orașul acesta seamănă cu o femeie, a spus. Ziua strălucește, iar noaptea își arată secretele.
Am zâmbit:
— Iar tu semeni cu un bărbat care adună aceste secrete?
El a râs:
— Nu. Eu doar știu să ascult.
Am tăcut puțin. Apoi m-a întrebat:
— Spune-mi despre tine. Cine ești cu adevărat?