Camera era spațioasă: perdele albe, oglinzi, podea răcoroasă și vedere spre marea fără margini. Valurile scânteiau, soarele se juca pe apă. Am deschis fereastra, am inspirat aerul fierbinte și am râs. Cu adevărat. Pentru prima dată după mulți ani.
Mi-am scos pantofii, am mers desculță pe podeaua rece și am ieșit pe balcon. Jos fremăta orașul: mașini, muzică, voci. Am ridicat mâinile, ca și cum aș fi vrut să îmbrățișez lumea întreagă, și am șoptit:
— Doamne, îți mulțumesc că am ajuns aici.
Apoi am stat mult în fața oglinzii. Reflecția părea străină: obrajii se înroșiseră, ochii sclipeau, câteva fire de păr ieșiseră din coafură, dar păreau vii. Mi-am zâmbit stângaci, aproape ca o fată tânără.
Seara am coborât la piscină. Apa sclipea sub felinare. În jur râdeau străini, cineva bea cocktailuri. Eu am comandat un suc, m-am așezat deoparte și doar priveam. Înăuntru totul tremura de încântare și emoție. Iat-o — viața. Cea adevărată.
Telefonul a vibrat. Mesaj de la Mihai: „Cum ești? Totul bine?”
M-am uitat mult la ecran, apoi am scris: „Da, totul ca de obicei. Muncă, acasă.” Și am oprit sunetul.
Noaptea am ieșit pe stradă. Orașul m-a întâmpinat cu miros de condimente, căldură umedă și o lună imensă peste apă. Mergeam pe faleză, pe lângă vitrine în care sclipeau bijuterii de aur și rochii de mătase, și mă gândeam: am făcut bine. Cu fiecare pas, viața de dinainte se îndepărta. Zilele cenușii, oalele, tăcerea, discuțiile fără sens — toate rămâneau undeva departe.
Aici nimeni nu știa că sunt bucătăreasă. Aici eram doar o femeie căreia i se deschidea o viață nouă.
Nu știam încă faptul că, în aceeași noapte, destinul începuse deja să-și țeasă plasa subțire. Deocamdată mergeam doar, iar vântul din Dubai îmi răvășea părul, ca și cum șoptea:
— Bun venit, Elena.
A doua zi, totul părea continuarea unui vis. Soarele lovea în fereastră, de parcă mă chema: „Ridică-te, viața ta începe.” Am coborât la micul dejun. Bufetul era plin de mâncare, mirosea a scorțișoară, cafea și pâine proaspătă. În jur stăteau turiști — tineri, siguri, gălăgioși. Nimeni nu se uita la mine, iar asta mă făcea să mă simt ușoară. Puteam fi oricine.
După micul dejun am mers la mare. Nisipul îmi ardea tălpile, dar până și asta era plăcut — dovada că eram cu adevărat acolo. Valurile îmi loveau blând picioarele și fiecare parcă spăla oboseala anilor trecuți. Stăteam până la genunchi în apă și șopteam:
— Elena, ai reușit.
Soarele urca tot mai sus, aerul devenea gros de căldură. În jur erau fete suple în costume de baie, bărbați bronzați, țipete de pescăruși și miros de sare. Mă simțeam oaspete într-un paradis străin, dar, dintr-un motiv ciudat, nu mă simțeam în plus.
Când m-am întors la hotel, am văzut un mesaj de la fiica mea: „Mamă, unde ești? De ce nu suni?”
I-am răspuns: „Mă odihnesc, totul e bine”, și am adăugat un zâmbet. Primul după mult timp.
La prânz am plecat spre bazar. Voiam să cumpăr suveniruri, ceva frumos de dus acasă. Bazarul vuia ca o inimă vie a orașului. Negustorii zâmbeau, strigau prețuri, întindeau mâinile. Aerul era dens de arome de vanilie, mosc, fructe și nuci prăjite.
Mergeam printre tarabe, uitându-mă la brățări de aur și eșarfe de mătase. M-am oprit la una dintre mese. Niște cercei de culoarea chihlimbarului mi-au amintit de tinerețe.
Vânzătorul era brunet, cu pielea arămie și ochi ca dintr-un film vechi. A vorbit românește cu accent moale:
— Cercei frumoși pentru o femeie frumoasă.
M-am fâstâcit:
— Doar mă uit.
— Să privești e deja începutul alegerii, a zâmbit el.
Fără să vreau, am râs. S-a prezentat:
— Karim. Dumneavoastră de unde sunteți?
— Din nord, am răspuns.
— Pământ rece, femei calde, a spus el, clipind jucăuș.
Mi-au luat foc obrajii. Dar în cuvintele lui nu era grosolănie. Era o atenție ușoară, jucăușă, pe care nu o mai simțisem de ani întregi.
Îmi arăta bijuterii și vorbea despre fiecare de parcă în fața lui nu erau cercei și brățări, ci mici povești. Avea o voce joasă, caldă, învăluitoare.
— Luați acești cercei, a spus dintr-odată. Cadou.
— Nu, vă rog, nu pot.
— Ba puteți. Pentru zâmbet.
Am luat cerceii. Erau ușori și calzi, de parcă păstraseră soarele. I-am mulțumit și am plecat, dar multă vreme i-am simțit privirea pe spate.
Seara, stând pe balcon, țineam cerceii în palmă și mă gândeam: „De ce a făcut asta? Doar politețe? Viclenie de negustor?” Dar adânc în mine se mișca deja ceva periculos. Senzația că viața se uita iar la mine prin ochii unui bărbat.
A doua zi m-am dus din nou la bazar. Mi-am spus că merg după fructe. Dar, în adâncul sufletului, știam: speram să-l văd pe Karim.
El stătea în același loc și a zâmbit ca și cum mă așteptase.
— V-ați întors, a spus încet. Credeam că o să mă uitați.
— N-am putut, am răspuns și m-am speriat de sinceritatea mea.
Am vorbit, am râs. El îmi povestea despre Dubai, despre deșert, despre oamenii care trăiesc cu totul altfel. Îl ascultam vrăjită. Timpul dispăruse. Când m-am pregătit să plec, a spus:
— Mâine vă arăt orașul adevărat. Nu cel pentru turiști. Acceptați?
Am dat din cap fără să mă gândesc.