Și chiar dacă în clipa aceea ar fi intrat cineva și mi-ar fi zis: „Oprește-te, Elena”, nu l-aș mai fi ascultat. Pentru că, pentru prima dată după atâta vreme, mă simțeam vie.
După ce am cumpărat excursia, lumea parcă s-a luminat. Până și soneria școlii suna altfel — mai tare, mai vesel. Duceam pe hol o oală cu supă, iar în mine totul vibra de nerăbdare. Peste o săptămână urma avionul. Nimeni nu știa nimic: nici colegele, nici prietenele, cu atât mai puțin Mihai.
Uneori zâmbeam fără motiv. Fetele de la cantină se uitau una la alta:
— Elena, dar ce-i cu tine? Ai câștigat la loto?
— Aproape, glumeam eu.
În mine creștea un sentiment ciudat — încântare amestecată cu frică. Biletele și documentele le ascunsesem în dulapul din bucătărie, după o pungă cu mălai. Mihai nu se uita niciodată acolo. Seara scoteam hârtiile, le netezeam cu degetele și îmi imaginam: deschid ochii, iar în jur sunt soare, nisip, mare și o altă eu.
Dar cu cât se apropia ziua plecării, cu atât mai tare șoptea ceva în mine: „Și dacă află?”
Sâmbătă, Mihai s-a întors din cursă. A intrat ca de obicei, obosit, aproape fără să-și scoată haina, a aruncat geanta lângă ușă și a oftat greu:
— Abia am ajuns. Drumurile sunt praf.
I-am pus cina. A mâncat în tăcere, cu ochii la televizor. Crainicul vorbea despre scumpiri, dar mie nu-mi păsa. Mă uitam la fața soțului meu și simțeam cum mi se strânge inima. Cândva, omul acesta fusese totul pentru mine. Acum mi se părea străin.
După masă m-a întrebat:
— La școală cum e?
— Ca de obicei, am răspuns.
— Înțeleg, a dat el din cap.
Și aici s-a terminat conversația.
Nici măcar n-a observat că, lângă masă, sub fața de masă, stătea valiza mea pe jumătate făcută.
Noaptea n-am dormit. Mihai sforăia, iar eu ascultam ceasul. Fiecare secundă îmi număra secretul. În piept mi se aduna frica, dar odată cu ea apărea o plăcere stranie, aproape interzisă. Ca și cum ieșisem deja din cușcă, chiar dacă deocamdată doar în gând.
Dimineața a plecat la parcare și mi-a spus că peste trei zile avea iar drum.
— Mă odihnesc puțin și pornesc din nou, a zis, sărutându-mă pe obraz.
Obrazul mi-a rămas rece. Când tirul a dispărut după colț, am închis ușa, m-am sprijinit cu spatele de ea și am râs încet. Râsul mi-a ieșit tremurat, aproape speriat.
În aceeași zi m-am dus la piață. Mi-am cumpărat o rochie subțire, o pălărie și ochelari de soare. Vânzătoarea m-a întrebat:
— Plecați în concediu?
— Da, am spus. La Dubai.
Ea a fluierat scurt:
— Ei, asta da plecare.
Am zâmbit. Cuvântul „Dubai” suna atât de frumos, de parcă el însuși era biletul către altă viață.
Seara mi-am făcut valiza până la capăt: rochie, costum de baie, cremă de soare, aparat foto, acte. Copiilor le-am scris scurt: „Sunt bine. Plec să mă odihnesc puțin. Nu vă faceți griji.” Nu le-am spus unde. Să creadă că merg la mare, undeva în sud.
Înainte de culcare, am stat pe pat și m-am uitat la valiză. Un singur gând se repeta în cap: „Numai să iasă.”
Dimineața am plecat spre oraș, apoi cu autobuzul la aeroport. Inima îmi bătea ca și cum mă duceam la cel mai important examen din viața mea. În sala de așteptare erau voci, anunțuri, miros de cafea, râsete. Mă simțeam ca un fir de nisip printre toți acei oameni. Dar un fir de nisip fericit.
Când s-a anunțat îmbarcarea, am urcat pentru prima dată în viață pe scara avionului. Prin hublou sclipeau luminile orașului meu — mici, tremurătoare. Am închis ochii și m-am gândit: „Adio, Elena de la cantina școlii.”
Când avionul s-a desprins de pământ, am înțeles: drumul înapoi nu mai exista.
Avionul a aterizat, iar eu parcă am ieșit dintr-un vis. Prin hublou a lovit o lumină atât de puternică, de parcă soarele însuși intrase înăuntru. Aerul tremura de căldură, iar odată cu el tremura și inima mea. Pe panou străluceau cuvintele: „Dubai International Airport”.
Am coborât din avion, iar aerul cald mi-a atins imediat fața. Mirosea a mirodenii, parfumuri scumpe și ceva necunoscut, dulce. Fiecare respirație părea să-mi promită o viață nouă. Mergeam pe coridorul lung, încercând să nu mă pierd printre oamenii siguri pe ei, cu valize și telefoane. Iar eu — într-o rochie albastră, cu mâinile tremurând și ochii plini de lumină.
La controlul pașapoartelor a fost simplu. Un tânăr polițist de frontieră, cu ochi întunecați, s-a uitat la fotografie, apoi la mine și a dat din cap:
— Welcome.
Un singur cuvânt scurt a devenit începutul unei alte realități.
Taxi-ul alerga pe autostradă, pe lângă turnuri uriașe, reclame luminoase și vitrine de sticlă. Îmi lipeam fruntea de geam. Totul semăna cu un basm. Zgârie-norii păreau să crească direct din nisip. Străzile luceau de curățenie. Când șoferul mi-a spus prețul, m-am pierdut puțin, dar i-am întins banii oricum, gândindu-mă: merită.
Hotelul strălucea ca un palat. La recepție, o fată cu eșarfă pe cap mi-a zâmbit:
— Welcome, Mrs. Elena. Your room with sea view.
Am dat din cap, deși nu înțelegeam fiecare cuvânt. „Sea view” mi-a sunat ca o vrajă.