Când ușile autobuzului s-au deschis, frigul m-a lovit peste față. După căldura orientală, iarna de acasă părea o condamnare. Gara, taxiul, drumul — toate s-au amestecat într-o ceață gri. Șoferul tăcea. Mă uitam la blocurile acoperite de zăpadă, iar inima îmi bătea surd, ca înaintea unei judecăți.
Casa m-a întâmpinat cu liniște. Pe pervaz stătea o cană în care ceaiul se uscase demult. Mirosea a închis și a dor. Am lăsat valiza jos și m-am așezat pe un scaun.
— Ei, Elena s-a întors, am spus cu voce tare.
Din basm, în realitate.
Mihai trebuia să se întoarcă a doua zi. Știam că nu voi putea ascunde adevărul mult, dar tot trăgeam de timp. M-am spălat, m-am schimbat, am făcut ceai. Mâinile îmi tremurau ca ale unei bătrâne.
Seara a sunat telefonul. Vocea lui era obișnuită, răgușită, obosită:
— Salut, Elena. Sunt în parcare. Mâine ajung acasă.
— Bine, Mihai, am șoptit.
— La tine totul e în regulă?
— Da. În regulă.
Am închis și am început să plâng. El nu știa nimic. Iar eu știam deja că mâine viața lui se va prăbuși.
Noaptea a trecut fără somn. Dimineața stăteam la fereastră și am văzut tirul lui Mihai cotind spre casă. Inima îmi bătea în tâmple.
A coborât din cabină, s-a întins, a urcat treptele. Când a intrat, în ochii lui a licărit bucurie:
— Elena, te-ai întors! În sfârșit.
A făcut un pas spre mine, dar eu m-am retras.
— Mihai, trebuie să vorbim.
S-a încruntat:
— Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă?
— Nu. Mai rău.
I-am spus totul. Nu dintr-odată. Fără să-l privesc în ochi. Vocea îmi tremura, cuvintele se încurcau. La început a tăcut. Apoi s-a așezat și și-a lăsat capul în jos.
Când am terminat, liniștea a devenit grea, ca pământul peste un mormânt.
— Repetă, a spus.
— Ți-am vândut tirul. Era trecut pe numele meu.
— L-ai vândut.
S-a ridicat și m-a privit direct. În ochii lui nu mai era nimic: nici iubire, nici furie. Doar oboseală.
— Cu cât?
— Opt milioane.
— Cui?
— Nu știu.
A râs scurt.
— Groaznic. Nu știi? Adică ai dat opt milioane unui escroc oarecare?
— Nu era escroc. Eu am crezut…
— Ai crezut! a strigat Mihai. Tu mereu gândești cu orice, numai cu capul nu! Eu mi-am rupt viața la volan, prin zăpadă, noaptea, pe drumuri. Pentru ce, Elena? Pentru basmele tale? Pentru vreun frumos din Orient?
Mi-am plecat capul. Lacrimile curgeau, dar nu le ștergeam.
— Iartă-mă…
— E târziu, a spus. Bag divorț. Iar mai departe să te judece Dumnezeu.
A plecat trântind ușa. Am rămas singură. În casă era liniște. Doar ceasul ticăia.
Apoi m-am dus în dormitor și am scos de pe raft albumul cu fotografii. Eram acolo tineri: nunta, copiii, tirul pe fundalul cerului albastru. Toate păreau viața altcuiva, o viață pe care mi-o furasem singură.
Seara a sunat fiica mea:
— Mamă, de ce nu răspunzi? Tata a scris că v-ați certat. Ce s-a întâmplat?
Am vrut să spun adevărul, dar limba nu m-a ascultat.
— Totul e bine, draga mea. Sunt doar obosită.
M-a crezut. Iar eu am început din nou să plâng.
Dincolo de geam cădea încet zăpada, de parcă și ea obosise de iarna aceea. În cameră era frig, dar nu am pornit căldura. Să intre frigul până la oase. Poate spală ce e înăuntru.
Am stat la fereastră până dimineața. Stelele se stingeau, iar eu mă gândeam: câte femei stau acum la fel, în întuneric, crezând vorbele altora, dând totul pentru un miraj. Și deodată am înțeles: nu mai vreau să fiu una dintre ele.
După noaptea aceea, casa părea complet pustie. Până și aerul se îngreunase. Mihai și-a luat lucrurile. Fără scandal, fără cuvinte multe. Doar la ușă a spus:
— Nu mă căuta și nu mă suna.
Ușa s-a închis, iar sunetul acela a semănat cu o explozie.
Stăteam în mijlocul bucătăriei și nu simțeam nimic. Nici durere, nici rușine, nici lacrimi. Înăuntru parcă arsese pământul. Telefonul tăcea. Vecinii șușoteau după perete. Copiii nu scriau. Tot ce-mi rămăsese: televizorul mic, pisica și o cutie cu acte în care acum se afla golul.
Nu știam cum să trăiesc mai departe.
Mi-am pierdut și locul de muncă de la școală. Directorul nu mi-a prelungit contractul după concediu.
— Înțelegeți și dumneavoastră, doamnă Elena, colectivul trebuie să fie un exemplu…
Înțelegeam. Nimeni nu avea nevoie de o bucătăreasă cu reputație stricată și divorț pe umeri.
Primele săptămâni am trăit ca în vis. Mă trezeam și nu înțelegeam imediat unde sunt. Fierbeam mecanic terci, porneam ceainicul, priveam pe geam la copacii cenușii. Lumea devenise mută.
Într-o seară am luat telefonul vechi, am deschis conversația și am șters tot. Mesaj după mesaj. Poză după poză. Îmi tremurau degetele, dar nu m-am oprit. Când ecranul a rămas gol, parcă am respirat pentru prima dată.
A doua zi m-am dus la agenția pentru ocuparea forței de muncă. Femeia de la birou s-a uitat mult peste formularul meu.
— Se caută bucătărese, dar salariul e mic. La o cafenea din piață, de dimineață până seara, puteți?
— Pot, am răspuns.
Așa a început noua mea viață.
Cafeneaua era mică: trei mese, tejghea și miros de aluat prăjit. Proprietara, Doina, o femeie cu privire grea, mi-a spus din prima:
— Eu nu mângâi pe nimeni pe cap. Muncești cum trebuie și e bine. Întârzii — cauți alt loc.