Am dat din cap.
Munceam în tăcere. Făceam colțunași, prăjeam chiftele, spălam pe jos. Seara mă întorceam acasă cu picioarele grele, dar în cap apăruse o liniște ciudată. Nu era gol. Mai degrabă pace.
Uneori intrau șoferi de tir, oameni ca Mihai. Se așezau la masă, glumeau, mâncau. Unul m-a întrebat într-o zi:
— Nu cumva aveți soț? Unul care mergea înainte pe un tir mare?
Am tresărit.
— Nu, am răspuns. Nu mai am.
El n-a înțeles nimic, a dat din cap și și-a terminat supa.
Noaptea adesea nu dormeam. Stăteam întinsă, ascultam vântul și mă gândeam: poți pierde aproape totul, în afară de tine însăți. Și deodată mă speriam, pentru că aproape că mă pierdusem și pe mine.
Într-o seară am intrat într-o biserică. Doar să stau. Nu să mă rog. M-am așezat pe o bancă și am închis ochii. Mirosea a tămâie și lumânări, lângă mine o bătrână șoptea o rugăciune. Și dintr-odată, din interior, s-a ridicat un val. Am plâns încet, fără sunet, dar fierbinte. Tot ce se adunase luni întregi a ieșit afară.
După aceea a fost mai ușor. Nu bine. Doar mai ușor.
La ieșire s-a apropiat de mine o femeie căruntă, cu ochi buni.
— Nu plânge, fată, a spus ea. Toate trec. Și rușinea.
Am dat din cap.
— Și dacă nu trece?
— Atunci Dumnezeu îți dă putere să trăiești cu ea.
Cuvintele acelea au rămas în mine.
A doua zi am dus la muncă o plăcintă cu mere. Doina s-a mirat:
— Ce sărbătoare e?
— Mi-a fost poftă de ceva dulce.
Și, pentru prima dată după mult timp, am zâmbit. Nu din politețe. Dinăuntru.
Primăvara a venit pe nesimțite. Zăpada s-a topit, drumurile s-au umplut de apă, aerul s-a înmuiat. Într-o dimineață, mergând la muncă, am simțit deodată mirosul pământului — umed, viu. Părea că lumea însăși șoptește: încă se poate începe din nou.
La cafenea veneau tot mai mulți oameni. Intrau, mâncau, se plângeau, râdeau. Eu îi ascultam, tăceam, zâmbeam.
Doina bodogănea:
— Elena, umbli ca o umbră. Ai divorțat, gata — trăiește. Altfel arzi pe dinăuntru.
— Am ars deja, răspundeam.
Ea pufnea:
— Atunci e timpul să te răcești.
Am început să observ lucruri simple. Cum cade lumina dimineții pe masă. Cum miroase pâinea proaspătă. Cum aleargă copiii peste drum spre școală. Viața nu era miracol și nici pedeapsă. Era doar viață.
Într-o seară m-am hotărât să mă tund. Într-un salon mic de lângă piață, o fată tânără cu păr violet m-a întrebat:
— Cum tăiem?
— Taie tot ce își amintește trecutul, am răspuns.
Ea a râs, dar a făcut-o.
Când m-am văzut în oglindă — păr scurt, privire severă — ceva a pocnit în mine. Parcă Elena cea veche, naivă și rătăcită, rămăsese pe podea, odată cu șuvițele.
La serviciu au observat imediat.
— Oho, Elena noastră s-a schimbat, a spus Doina. Mai pune o rochie colorată și cad bărbații grămadă.
Am zâmbit strâmb:
— Nu-mi trebuie bărbați. Să stea lumea liniștită o vreme.
Dar seara, acasă, am scos rochia veche, aceea în care zburasem spre Dubai. Mi-am trecut degetele peste material și, dintr-odată, n-am mai simțit durere. Doar o tristețe ușoară, ca după un film al cărui final îl știi deja, dar ale cărui imagini rămân tot frumoase.
Am început să mă trezesc mai devreme și să ies dimineața la alergat. Nu repede, nu pentru sport. Doar ca să respir. Măturătorii mișcau lopețile, câinii lătrau, oamenii se grăbeau la muncă. Lumea era vie, iar mie îmi venea iar să fac parte din ea.
Într-o zi, în cafenea a intrat o femeie în vârstă. S-a așezat la geam, a mâncat supă, a tăcut mult, apoi a spus:
— Gătiți bine. Și dumneavoastră, fată, sunteți bună.
Am zâmbit:
— Mulțumesc. Ne străduim.
— Doar ochii sunt triști. Nu-i nimic, trece. Important e să gătiți cu dragoste, atunci se așază și restul.
Cuvintele acelea simple m-au încălzit mai tare decât toate complimentele lui Karim.
Seara am văzut un anunț: „Cursuri de perfecționare culinară. Program pentru adulți.” Am stat mult în fața lui, apoi am notat numărul. A doua zi am sunat.
— Sigur, veniți, mi-a spus o voce prietenoasă. Avem program pentru cursanți adulți.
— Am patruzeci și opt de ani, am avertizat eu.
— Atunci aveți avantajul experienței.
Mi-am cumpărat un caiet nou, un pix, un halat curat. Când am intrat în sală, am simțit emoție ca o școlăriță.
Profesorul tânăr a zâmbit:
— Bun venit, doamnă Elena. Începem cu bazele bucătăriei profesionale.
Scriam, ascultam, luam notițe. Fiecare cuvânt se așeza pe inimă ca și cum îmi cosea rana.
Seara, întorcându-mă acasă, m-am oprit lângă o vitrină. În reflecție era o femeie cu păr scurt și ochi obosiți, dar vii. Mi-am spus încet:
— Ai supraviețuit. Asta înseamnă că poți trăi mai departe.
Acasă am pus ceainicul, am tăiat mere și am scos vechiul caiet cu rețete. Pe prima pagină scria: „Viața e ca borșul: cu cât ai mai multă răbdare, cu atât iese mai gustos.”
Am râs. Și pentru prima dată, în râsul acela nu era amărăciune.
A trecut aproape un an. Primăvara s-a întors — luminoasă, sonoră, cu miros de flori de salcâm și pământ ud. Până și aerul părea altul. Mergeam pe stradă, iar soarele, pentru prima dată după multă vreme, nu-mi mai tăia ochii, ci mă mângâia.