Încă nu înțelegeam că în clipa aceea făcusem un pas de unde nu aveam să mai pot da înapoi.
Au trecut câteva zile, iar Nabil a redevenit cel de dinainte: calm, sigur, chiar vesel. Banii parcă se topiseră. Nicio chitanță, nicio hârtie. Juraseră că totul era sub control. Voiam să cred. Și credeam. Pentru că altfel ar fi trebuit să recunosc că am fost proastă.
Mă ducea din nou în restaurante, îmi aducea flori, glumea, îmi spunea „Elena mea dintre stele”. Râdeam și încercam să nu mă gândesc la frica lipicioasă care se cuibărise în mine, subțire ca o umbră pe spate.
Într-o seară, pe promenadă, s-a oprit brusc:
— O formalitate. O procură temporară. Pentru o singură tranzacție. Trebuie să trec o parte din capital prin țara ta. Am nevoie de cineva cu cetățenie locală. Numai tu poți ajuta.
Vorbea repede și sigur, ca și cum totul era limpede. Nu înțelegeam detaliile, dar auzeam esențialul: avea nevoie de mine.
— Nabil, nu sunt sigură că pot.
— Poți orice, m-a întrerupt blând. E un semn de încredere între noi.
A scos tableta și mi-a arătat documente. Rânduri în engleză, cifre, tabele.
— Elena, a spus, fără tine sunt pierdut.
A oftat, ca și cum ar fi dat jos o povară imensă.
— Acum totul va merge cum trebuie. Peste o săptămână vom fi bogați.
Stăteam în mașină, lângă țărm. El vorbea despre casă, restaurant, călătorii. Cuvintele lui se așezau pe suflet ca nisipul cald. Voiam să cred că e adevărat.
Dar a doua zi a dispărut iar. Telefonul tăcea. Mesajele nu erau citite. Mă plimbam prin cameră ca un animal în cușcă.
În a treia zi a apărut târziu, seara. Obosit, dar zâmbitor.
— A mers, a spus, sărutându-mă pe frunte. Mâine închidem tot. A rămas un fleac.
— Ce fleac?
— Camionul soțului tău. Ai spus că e trecut pe numele tău.
Am încremenit.
— Da, dar…
— Ascultă. E temporar. Îl vindem, punem banii în afacere, iar peste o lună cumpărăm două noi. El nici nu va observa.
Nu-mi venea să cred ce aud.
— Nabil, ai înnebunit? Nu e al meu. E TIR-ul lui Andrei, munca lui, viața lui.
Vocea lui s-a întărit:
— E o șansă. Pentru noi. Pentru viitor.
A vorbit mult, sigur, ca o rugăciune. Iubire, încredere, familie, vis — toate s-au amestecat.
— Vrei să fii cu mine? a întrebat. Vrei o viață fără durere? Atunci crede.
Tăceam. Mi-a apăsat palma pe pieptul lui.
— Nu te voi trăda. Jur.
Jurământul suna prea sincer. Și am simțit că nu cad într-o prăpastie, ci în ochii lui, unde se oglindeau cerul și minciuna.
Când a plecat, am stat la fereastră și m-am uitat la lumini. Era nebunie. Dar poate tocmai nebunia era iubirea?
Dimineață m-a trezit telefonul. Vocea lui Nabil era agitată, dar fermă:
— Astăzi e ziua decisivă. Totul e pregătit. Mai trebuie finalizată tranzacția.
— Care? am întrebat, prefăcându-mă că nu înțeleg.
— Elena, știi. Camionul. Fără el, actele nu se mișcă.
M-am ridicat în capul oaselor. Soarele bătea în geam, ochii mă usturau.
— Dar nu e al meu, am șoptit. E al soțului meu.
— Legal e al tău. Așa e?
— Da, dar…
— Atunci nu te teme. Nu furi. Investești în viitorul nostru.
Vorbea blând, ca și cum liniștea un copil.
— Elena, e șansa noastră. O zi și suntem liberi. Banii se întorc, nici nu vei simți.
Ascultam, iar în mine se ridica un val: frică, vină, speranță.
— Dacă află Andrei…
— Nu află, m-a întrerupt el. Totul e legal. Doar o procură, câteva hârtii. Apoi îl cumpărăm înapoi. Eu sunt lângă tine. Iau totul asupra mea. Tu doar semnează.
În ziua aceea nu am mers la plajă și n-am mâncat. Capul îmi vuia, corpul mă durea. Înăuntru bătea un singur gând: dacă totuși iese?
„Elena, sunt lângă tine, a venit mesajul următor. Fără tine nu am nicio șansă. Tu ești destinul meu.”
Nabil a sunat aproape imediat.
— A reușit! Suntem salvați. Nici nu-ți imaginezi ce ai făcut.
Am zâmbit, dar ceva în mine s-a rupt.
— Când întorci banii? am întrebat încet.
— Într-o săptămână. Cel mult două. Știi că nu te voi dezamăgi.
Vorbea sigur, ca întotdeauna. Numai că acum în siguranța lui era ceva rece.
Seara am mers pe promenadă. Marea era liniștită, luna atârna jos. Oamenii râdeau, se fotografiau, iar eu mergeam ca prin apă. În cap îmi bătea un singur cuvânt: „Am vândut.”
TIR-ul mare. Mașina pe care Andrei o iubea mai mult decât viața. Mașina cu care își hrănea familia. Fusese trecută pe numele meu pentru taxe. Îmi aminteam cum îmi dăduse actele și spusese: „Tu ești de încredere.”
De încredere.
M-am așezat pe o bancă și mi-am acoperit fața cu mâinile. Voiam să țip, dar din piept mi-a ieșit doar o șoaptă. Mă convingeam că nu era degeaba, că Nabil nu mă va înșela. El nu era așa. Nu putea fi.
Telefonul a sunat.
— Totul merge conform planului, a spus. Banii sunt deja în mișcare. În câteva zile vin. Sărbătorim.
Vocea lui suna din nou ca muzica. Și l-am crezut. Măcar până dimineață.
Dar dimineața a venit fără el. Ziua a trecut în tăcere. Apoi încă una. Telefonul nu suna. Scriam: „Unde ești? Ce se întâmplă cu banii?” În răspuns — o singură bifă gri.
A treia zi am înțeles. Dispăruse.
Stăteam pe podea, printre valiză și hârtii. Pașaport, acte, cont gol. Totul părea ireal. Nabil dispăruse, iar împreună cu el opt milioane. Opt milioane care nu erau ale mele.