Mă uitam la ultimul mesaj: „Tu ești destinul meu.” Și pentru prima dată am înțeles că destinul există cu adevărat. Doar că uneori nu e dar, ci sentință.
Au trecut trei zile. Apoi patru. Apoi o săptămână. Telefonul tăcea. Îi scriam dimineața și seara, strângând aparatul în palme, ca și cum prin plastic îi puteam trimite durerea.
„Nabil, răspunde. Unde ești? Ai promis că te întorci. Te rog, scrie măcar un cuvânt.”
Mesajele rămâneau gri, ca cenușa.
La început nu am crezut. Mi-am spus că poate e bolnav. Că i s-a stricat telefonul. Că a plecat pentru ceva urgent. Dar apoi intuiția — acea intuiție femeiască, precisă și crudă — a șoptit: nu mai este. Nu a murit. Nu a dispărut întâmplător. Pur și simplu te-a șters, ca pe un număr inutil.
Am mers la restaurantul unde cinaserăm. Chelnerul nu își amintea de niciun Nabil. Am sunat la biroul notarial — numărul era inexistent. Am scris pe adresa de mail de unde veniseră documentele. Mesajul s-a întors: adresa nu există.
Și atunci totul s-a prăbușit.
Stăteam pe patul din hotel, printre bagaje. Afară străluceau lumini, muzica bubuia, oamenii râdeau. Înăuntru era tăcere, gol și întuneric.
I-am deschis fotografiile. În fiecare — ochi, zâmbet, mâini, mare în fundal. Totul părea adevărat. Viu. Dar acum ochii aceia mi se păreau străini, fără fund, ca o groapă.
Lacrimile au început să curgă singure. Am plâns tare, fără rușine, ca un copil. Nu mă auzea nimeni. Nimănui nu-i păsa.
A doua zi a venit o scrisoare de la bancă: „Fondurile din contul dumneavoastră au fost transferate integral. Confirmarea operațiunii este atașată.”
Am deschis fișierul și am văzut suma — opt milioane. Inima parcă s-a oprit. Am citit iar și iar. Abia atunci am înțeles definitiv: tranzacția avusese loc. Camionul fusese vândut. Banii plecaseră.
Mă plimbam prin cameră ca într-o cușcă. Voiam să-l sun pe Andrei, dar nu puteam. Ce să spun? „Iartă-mă, ți-am vândut viața pentru cuvinte frumoase?”
Nu puteam respira.
Seara m-am dus la recepție.
— Îl cunoașteți pe Nabil? am întrebat.
Fata cu eșarfă s-a uitat mirată:
— Ce număr de cameră?
Nu știam. Nu știusem niciodată unde locuiește. El venea mereu la mine. Mereu el.
Și în clipa aceea totul a devenit clar.
Am ieșit în stradă. Aerul era fierbinte, mirosea a praf și benzină. Oamenii treceau pe lângă mine — bronzați, fericiți, grăbiți. Iar eu stăteam singură în mijlocul unui oraș străin, unde nimeni nu știa că tocmai pierdusem totul.
Picioarele m-au dus singure la mare. M-am așezat direct pe nisip. Valurile veneau spre mine, ca și cum șopteau: „Tu ai ales drumul acesta.”
Am plâns până în zori. Nisipul mi se lipea de față, de păr, de lacrimi. Când a răsărit soarele, m-am întors la hotel și am cumpărat primul bilet spre casă.
Înainte de plecare am deschis valiza și am găsit talismanul. Piatra verde împotriva deochiului. Am ținut-o în palmă până când frigul metalului s-a schimbat în furie. Apoi am ieșit pe balcon și am aruncat-o jos cu toată puterea. A lovit dalele de piatră și s-a spart în trei bucăți.
— Na, Nabil, am șoptit. Na-ți norocul.
Apoi am închis valiza și am plecat spre aeroport.
În avion nu puteam plânge. Lângă mine turiștii râdeau, vorbeau despre cumpărături. Eu priveam prin hublou. Jos dispăreau luminile Dubaiului, transformându-se într-o pulbere strălucitoare.
Orașul care îmi promisese minuni devenise un deșert de sticlă și minciună.
În piept creștea un singur sentiment — frica. Frica de întoarcere. Frica de mărturisire. Frica de mine însămi. Știam că partea cea mai grea mă aștepta acasă.
Avionul a aterizat sub un cer cenușiu de dimineață. Zăpadă, vânt, miros de kerosen. Totul părea străin, ca și cum nu mă întorsesem acasă, ci în viața de dinainte, din care încercasem să fug.
Când ușile autobuzului s-au deschis, frigul m-a lovit în față. După căldura orientală, iarna de acasă părea o condamnare. Gara, taxiul, drumul — toate s-au topit într-o ceață cenușie. Șoferul tăcea. Eu priveam casele acoperite de zăpadă, iar inima bătea surd, ca înaintea unui proces.
Casa m-a întâmpinat cu liniște. Pe pervaz era o cană în care ceaiul se uscase de mult. Mirosea a aer stătut și tristețe. Am pus valiza jos și m-am așezat pe taburet.
— Ei, Elena s-a întors, am spus cu voce tare.
Din poveste, în realitate.
Andrei trebuia să vină a doua zi. Știam că nu voi putea ascunde mult adevărul, dar tot trăgeam de timp. M-am spălat, m-am schimbat, am făcut ceai. Mâinile îmi tremurau ca unei bătrâne.
Seara a sunat telefonul. Vocea lui era obișnuită, răgușită, obosită:
— Salut, Eleno. Sunt în parcare. Mâine ajung acasă.
— Bine, Andrei, am șoptit.
— E totul în regulă la tine?
— Da. În regulă.
Am închis și am izbucnit în plâns. El nu știa nimic. Iar eu știam deja că a doua zi viața lui avea să se prăbușească.
Noaptea a trecut fără somn. Dimineață stăteam la fereastră și am văzut TIR-ul lui Andrei întorcând spre casă. Inima îmi bătea în tâmple.
A coborât din cabină, s-a întins, a urcat treptele. Când a intrat, în ochii lui a licărit bucuria:
— Elena, ai venit! În sfârșit.