Înainte de somn am deschis telefonul. Mesaj nou de la Nabil: „Mi-ai schimbat dimineața. Mâine îmi vei schimba viața.”
Am zâmbit, fără să știu că acele cuvinte aveau să devină curând o profeție înspăimântătoare.
Dimineața următoare m-am trezit fericită. În cap încă răsuna muzica de pe iaht, pielea își amintea atingerile lui. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: ochii luminau, obrajii erau roz, ca după un somn pe care îl așteptasem toată viața.
Nabil a venit după prânz. Ținea în mâini o cutie legată cu panglică.
— Cadou, a spus. Pentru muza mea.
Înăuntru era o rochie. Turcoaz, ușoară, sclipind ca apa în soare.
— Seamănă cu tine, a spus. Delicată, dar puternică.
Nu știam ce să răspund. Eram obișnuită să dau, nu să primesc.
M-a dus la un restaurant pe acoperiș. Vântul mirosea a iasomie, orașul sub noi strălucea ca o mare de lumini. Pe masă erau lumânări, cristal, argint. Totul era atât de frumos, încât părea ireal.
— Spune-mi, Elena, a întrebat el încet, la ce visezi?
— Nu știu. Poate la liniște. La o casă unde cineva mă așteaptă.
— Deci la iubire?
— Toți vor iubire.
A dat din cap:
— Și stabilitate. Fără bani, iubirea obosește repede.
A spus-o aproape în treacăt. Dar fraza a rămas agățată în mine.
— Ești o femeie puternică, a continuat el. Sigur ai ceva al tău. Ceva de valoare.
— Nu. Sunt bucătăreasă la școală. Soțul meu e șofer. Trăim modest.
A zâmbit:
— Modestia împodobește, dar nu hrănește. Dacă ai avea șansa să investești și să înmulțești banii, ai risca?
Am ridicat din umeri:
— Nu știu. Probabil că nu.
— Pentru că ți-e teamă, a spus blând. Uneori trebuie doar să crezi, nu să calculezi.
A schimbat apoi subiectul ușor, de parcă nu rostise nimic important. Dar undeva în mine se trezise curiozitatea.
Seara m-a dus din nou sus, la înălțime. Orașul se întindea dedesubt, sclipind ca o ploaie de diamante. Nabil mi-a luat mâna.
— Totul acesta a fost construit de oameni curajoși. Cei care se tem rămân jos. Cei care cred urcă.
Am dat din cap. El știa să vorbească astfel încât cuvintele obișnuite să pară revelații.
Târziu în noapte m-a dus la hotel.
— Mâine vreau să-ți arăt lumea mea. Cea adevărată.
— Cum e?
— Vei vedea. Trebuie doar să ai încredere.
Toată noaptea n-am putut dormi. Vedeam iahtul, luna, ochii lui, brățara de aur. Mă surprindeam așteptându-i telefonul mai mult decât propria respirație.
Dimineață telefonul a sunat, iar eu am răspuns imediat.
— Bună dimineața, Elena. Îmbracă-te frumos. Astăzi ești invitatul meu de onoare.
Am plecat în afara orașului. La margine se afla o vilă albă, cu coloane, piscină și grădină. La poartă — paznici, mașini scumpe. Totul arăta ca în filme.
— Asta e parte din proiectul meu, a spus Nabil. Investesc aici. Vreau să construiesc o rețea de hoteluri. Dacă reușesc, peste un an voi fi printre cei mai bogați.
Vorbea sigur, ca un om care știe exact unde merge. Priveam vila și mă gândeam: iată măreția. Mi-a arătat documente, scheme, planuri, fotografii. Nu înțelegeam nimic, dar dădeam din cap și, nu știu de ce, mă simțeam mândră. De parcă visul acela era deja și al meu.
— Există parteneri, a spus el. Un străin. Dar au apărut probleme cu banii. Băncile nu au încredere, actele întârzie…
A oftat greu.
— Uneori mă gândesc: dacă aș avea lângă mine un om care să creadă și să ajute, totul s-ar lega.
Am tăcut. Nu cerea direct, dar aluzia plutea deja între noi.
Când ne-am întors în oraș, Nabil mi-a dăruit un colier.
— Ca să știi că prețuiesc faptul că ești lângă mine.
Am zâmbit și nici nu am observat când m-am obișnuit cu darurile, promisiunile, privirile. Devenisem parte din basmul lui. Doar că nu înțelegeam că fiecare basm are dragonul lui.
Cu fiecare zi, Nabil se apropia mai mult, ca soarele de care nu poți întoarce fața. Nu-mi mai imaginam dimineața fără apelul lui, seara fără vocea lui. Telefonul devenise o ușă spre altă viață.
„Bună dimineața, steaua mea. Te-ai gândit la mine? Fără tine marea nu respiră.”
Reciteam mesajele ca pe un medicament împotriva singurătății.
Dar odată cu căldura au apărut și umbrele. Nabil a început să dispară mai des. Ba întâlnire cu investitori, ba drum în afara orașului, ba documente urgente. Eu scriam, iar el răspundea scurt: „Îți explic mai târziu. Ai încredere.”
Când apărea, era ca înainte. Ochii îi străluceau, râsul era ușor, la încheietură îi luceau ceasuri noi. Nu întrebam de unde. Nu voiam să stric vraja.
Într-o seară m-a invitat la Burj Al Arab. Stăteam la intrare și nu-mi credeam ochilor: uși aurii, marmură, fântâni, miros de apă de trandafiri. O asemenea opulență nu văzusem niciodată.
— Aici am avut negocieri când lucram cu șeicul Farid, a spus Nabil nepăsător. Acum mă gândesc să deschid o direcție nouă.
Am cinat într-un restaurant sub cupolă. În pahare strălucea băutura, în afara ferestrei orașul lumina. El vorbea despre afaceri, parteneri, contracte. Eu înțelegeam puțin, dar îi urmăream fiecare privire.
— Elena, a spus deodată, știi de ce lângă tine mă simt liniștit?
— De ce?
— Pentru că ești altfel. În jur, toți caută avantaj. Tu doar exiști. De aceea ești mai scumpă decât aurul.