— E vărul meu, a spus Nabil. Bem un ceai, apoi te duc înapoi.
Am stat la umbră și am băut ceai dulce cu mentă. Bărbatul vorbea puțin, uneori întreba ceva în arabă. Nu înțelegeam, dar simțeam privirile — respectuoase, totuși prudente. În piept îmi creștea o senzație ciudată: parcă nu eram la o întâlnire, ci în mijlocul unei povești străine.
Când soarele a început să coboare, Nabil a propus să mai rămânem.
— Apusul de aici e special. O clipă, și lumea se naște din nou.
Stăteam pe vârful unei dune. Vântul îmi lovea fața, nisipul scânteia auriu. El s-a apropiat, m-a cuprins de umeri, iar eu nu m-am tras înapoi. În mine totul s-a strâns și s-a topit în același timp.
— Elena, a șoptit, înțelegi ce simt?
Am tăcut.
— Cred că am găsit ceea ce căutam.
M-a sărutat. Blând, cu grijă, ca și cum se temea să nu mă sperie. Buzele lui miroseau a mentă și soare. Inima îmi bătea de parcă alerga prin nisip. Dar adânc, foarte adânc, s-a mișcat frica. Prea frumos. Prea perfect. Lumea nu e așa.
Pe drumul de întoarcere a tăcut. Privea șoseaua și strângea volanul. L-am întrebat:
— E totul bine?
— Da. Mă gândesc. Am niște afaceri mari. Un proiect. Poate m-ai putea ajuta.
Am tresărit.
— Cum?
A zâmbit scurt:
— Îți spun altădată. Acum nu e momentul să vorbim despre bani.
Cuvântul „bani” mi-a alunecat rece pe spate. Dar el a zâmbit, mi-a atins mâna, iar neliniștea s-a dizolvat iar.
La hotel, Nabil mi-a deschis portiera ca și cum nu se întâmplase nimic deosebit.
— Ai încredere în mine, Elena? a întrebat încet.
— Cred că da.
— Atunci nu te teme. Uneori destinul cere să faci un pas în întuneric.
Fraza aceea m-a străpuns.
Când am rămas singură, camera părea prea tăcută. Am scos talismanul, l-am pus pe masă și l-am privit mult. Piatra verde sclipea ca ochiul unei șopârle. Am pornit televizorul ca să-mi acopăr gândurile, dar araba mi se părea prea tare.
Apoi am luat telefonul și am deschis conversația. Zeci de mesaje: „Dormi? Ești minunată. Ține minte, sunt aproape.” Totul părea sincer. Poate mă speriam degeaba?
M-am întins, dar somnul nu venea. Afară orașul vuia, iar în cap îmi răsuna vocea lui: „Uneori destinul cere să faci un pas în întuneric.” Nu știam încă faptul că pasul acela îl făcusem deja.
Zilele următoare m-au prins într-un vârtej. Nu mai deosebeam dimineața de seară. Nabil apărea ca din aer: ba trimitea în cameră un buchet de crini albi, ba mă chema la plimbare, ba suna la prânz numai ca să spună: „Mă gândesc la tine.”
Știa să găsească vorbele potrivite. Fiecare frază a lui suna de parcă nimeni pe lume n-o mai rostise înainte. Iar eu credeam. Râdeam, răspundeam, îmi vopseam iar buzele, alegeam rochii, probam bijuterii. Cu fiecare întâlnire mi se părea că întineresc.
Într-o zi m-a dus la mare. Nu pe plaja turiștilor, ci acolo unde la ponton stăteau iahturi albe. Soarele se reflecta orbitor în apă, aerul mirosea a sare și combustibil.
Nabil s-a apropiat de un iaht și a spus:
— Astăzi e doar al nostru.
M-am pierdut:
— L-ai închiriat?
— Cum aș fi putut să te las să privești marea numai de pe mal? a răspuns, întinzându-mi mâna.
Am urcat pe punte. Iahtul s-a legănat ușor, motorul a început să vibreze, iar orașul s-a îndepărtat. Marea era atât de albastră, încât îmi venea să plâng. Vântul îmi răvășea părul, rochia mi se lipea de corp, iar înăuntru simțeam o ușurare ca și cum aruncasem de pe mine zeci de ani.
Nabil stătea lângă mine în cămașă albă, fără ochelari. Ochii lui întunecați luceau. În ei se oglindeau soarele și eu.
— Semeni cu femeia unei legende vechi, a spus. A venit la mare și și-a schimbat destinul.
— Și cum s-a terminat legenda?
— A găsit iubirea.
A spus-o simplu, ca pe ceva inevitabil.
Am băut ceai cu mentă, am mâncat curmale. Mi-a vorbit despre prieteni, afaceri, o înțelegere care ar putea schimba totul. Eu ascultam fără să înțeleg prea mult, fermecată de vocea lui.
Când soarele a început să apună, a pus muzică încet. Melodia arabă se întindea ca respirația deșertului. Apoi m-a invitat la dans. M-am rușinat, dar el m-a cuprins sigur și blând. Inima îmi bătea în ritm.
— Știi, Elena, a spus privindu-mă în ochi, am văzut multe femei, dar tu ești altfel. În tine există curățenie.
— Nu vrei nimic în afară de sentiment? am șoptit.
— Ce e rău în sentiment? Nimic. Doar că ne face vulnerabili.
Cuvintele mi-au trecut reci peste piele. Dar Nabil zâmbea deja, ca și cum nu spusese nimic deosebit.
Când iahtul s-a întors în port, cerul era violet, iar deasupra apei atârna o lună imensă. M-a dus la hotel, a coborât, mi-a deschis portiera și mi-a întins mâna.
— Astăzi ai fost regina mea, a spus încet. Mâine îți arăt ceva special.
În cameră am stat mult la fereastră. Valurile veneau spre țărm, departe pâlpâiau luminile. Țineam în palmă brățara pe care mi-o dăruise la despărțire. Subțire, aurie, cu o piatră mică. Frumoasă. Prea frumoasă.
Mi-am amintit de Andrei: palmele lui aspre, tăcerea lui, mirosul drumului. Și deodată am simțit vinovăție. Nepoftită, rece ca nisipul noaptea. Dar lângă ea era dulceață. Pentru prima dată după ani, mă simțeam dorită, necesară, vie.