— Am obosit să fiu invizibilă, am spus încet.
— Acum nu mai ești invizibilă, a răspuns el. Ești o femeie pe care cineva o vede.
Cuvintele acelea au sunat ca muzica.
Ne-am plimbat mult, vorbind despre toate și despre nimic: filme, mâncare, țări în care eu nu fusesem niciodată. El râdea, iar eu râdeam cu el, simțindu-mă mai ușoară decât oricând.
Apoi am urcat pe o platformă de observație. Orașul se întindea jos, mare de lumini. Turnurile ardeau, mașinile se mișcau ca fire luminoase, totul părea nesfârșit.
— Vezi, a spus Nabil, locul acesta te învață să visezi.
Priveam în jos și simțeam cum mi se strâng degetele. Voiam să mă țin de mâna cuiva, ca să nu cad în vârtejul acesta strălucitor. El a făcut un pas mai aproape.
— Elena, a șoptit.
Am ridicat ochii. Pentru o clipă a dispărut totul: orașul, zgomotul, înălțimea. A rămas doar privirea lui.
— Mulțumesc, am spus.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-ai amintit că încă sunt vie.
Mi-a atins mâna ușor, ca și cum verifica dacă sunt reală. Și atingerea aceea a fost de ajuns ca totul în mine să se răstoarne.
Târziu în noapte m-a adus la hotel.
— Pe mâine, a spus el. Dimineața aduce culori noi.
— Pe mâine, am repetat.
După ce ușile liftului s-au închis în urma lui, am rămas în fața oglinzii și m-am gândit: „Nu e corect.” Dar o altă voce șoptea imediat: „Și dacă e șansa ta?”
Dincolo de geam, orașul vuia, iar în vuietul acela auzeam o chemare. Chemarea destinului, de la care nu mă mai puteam întoarce.
Dimineața următoare mirosea a cardamom și mare. M-am trezit înaintea alarmei, de parcă trupul știa că azi urma să se schimbe ceva. Jos orașul fremăta, claxoane, pescăruși, iar inima mea bătea nerăbdătoare.
Nabil m-a sunat imediat ce am terminat cafeaua.
— Bună dimineața, regină, a spus el în așa fel încât un simplu salut devenea compliment. Ce planuri ai?
— Doar odihnă.
— Atunci astăzi eu sunt odihna ta. Pregătește-te, ajung în jumătate de oră.
M-am zăpăcit, dar am acceptat.
Îl ascultam fermecată. Vocea lui era ca muzica. Părea că până și soarele luminează altfel când el e aproape.
Am ajuns la o cafenea mică lângă mare. Mirosea a pește prăjit, pâine proaspătă și cafea. Nabil a comandat singur, sigur și firesc.
— Gustă, a spus, împingând spre mine o farfurie cu desert auriu. Curmale și nuci. Se spune că aduc noroc.
Am gustat și am râs:
— E foarte dulce.
— Ca tine, a răspuns.
În ochii lui a pâlpâit o lumină.
După prânz am mers pe plajă. Valurile se rostogoleau leneș, cerul devenise moale, sidefiu. El vorbea despre avere, despre oameni care aleargă după aur și se pierd pe ei înșiși.
— Dar tu? am întrebat. Tu te-ai găsit?
A zâmbit strâmb:
— Caut. Poate astăzi sunt mai aproape decât ieri.
Simțeam că între noi se naște ceva primejdios. Lumea se micșorase până la sunetul pașilor lui și căldura mâinii care îmi atingea întâmplător palma. La un moment dat s-a oprit și s-a uitat la mine.
— Elena, știi de ce sunt lângă tine?
Am clătinat din cap.
— Pentru că nu ești ca celelalte. Aici sunt multe femei — strălucitoare, gălăgioase, flămânde de atenție. Tu ești adevărată. Știi să asculți. Ești vie.
Am zâmbit, dar ceva m-a înțepat înăuntru. Prea frumos. Prea neted. El mi-a observat îndoiala și s-a apropiat.
— Nu te teme. Nu vreau nimic de la tine, în afară de încredere.
Seara m-a dus înapoi și, la despărțire, mi-a întins un săculeț mic.
— E un talisman, a spus. Împotriva deochiului. Să-ți poarte noroc.
Înăuntru era o piatră verde-deschis, translucidă.
— Mulțumesc, am șoptit.
— Poart-o, a adăugat. Să-ți amintească de mine.
Când am urcat în cameră, mâinile îmi tremurau. Am pus talismanul pe noptieră și m-am uitat mult la el. Pe de o parte — bucurie, ca și cum destinul îmi dăruise a doua șansă. Pe de altă parte — neliniște, tulbure ca o umbră sub apă.
Telefonul a luminat: „Noapte bună, taina mea din nord.”
Am zâmbit, dar în mine s-a mișcat îndoiala. De ce taină? De ce nu pur și simplu femeie?
Înainte să adorm, mi-am pus talismanul la gât. Piatra îmi răcea pielea. Era frumoasă, dar străină, ca dintr-o viață care nu-mi aparținea. Afară orașul vuia. Iar în întuneric, sub foșnetul valurilor, m-am întrebat pentru prima dată: „Ce știu eu, de fapt, despre omul acesta, în afară de zâmbetul lui?”
A doua zi m-a sunat din nou.
— Elena, astăzi îți voi arăta cerul mai aproape decât l-ai văzut vreodată.
— Ești un om misterios, Nabil.
— Nu. Îmi place doar când femeile zâmbesc.
A venit cu un SUV alb. Abia am apucat să-mi pun o rochie subțire și să ascund talismanul sub ea. Pe drum mi-a vorbit despre munți, legende vechi ale deșertului, pietre care păstrează amintiri. Vocea lui mă legăna, timpul se dizolva.
După o oră am ieșit din oraș. Șoseaua intra în nisip, orizontul tremura de căldură. Părea că pământul respiră soare.
— Aici e alt Dubai, a spus Nabil. Fără sticlă și luciu. Aici totul e adevărat.
M-a condus pe o potecă îngustă printre dune. Vântul îmi flutura rochia, părul mi se lipea de față, nisipul scârțâia sub tălpi. În depărtare se vedeau corturi beduine. Lângă unul stătea un bărbat în haine lungi. A ridicat mâna în semn de salut.