M-am trezit înainte de răsărit. Aerul din cameră era dulce, ca și cum prinsese în el sare de mare și iasomie. Inima îmi bătea repede, de parcă știa dinainte că ziua va fi altfel. Cu o zi înainte, Nabil spusese: „Îți voi arăta adevăratul Dubai.” Cuvintele acelea au răsunat toată dimineața în mine ca o incantație.
La micul dejun am coborât într-o rochie albă, păstrată pentru o ocazie specială. Mi-am aranjat părul cu grijă, mi-am colorat ușor buzele. Și pentru prima dată după mulți ani m-am simțit nu angajată la cantină, nu soție de șofer, ci femeie.
În oglinda liftului am văzut pe chipul meu ceva nou. Așteptare.
Nabil mă aștepta la intrarea hotelului. Purta cămașă albă, pantaloni deschiși și ochelari negri. Când m-a văzut, a zâmbit:
— Astăzi semănați cu răsăritul.
M-am rușinat și am coborât privirea.
— Unde mergem?
— Întâi în cartierul vechi, acolo unde s-a născut orașul meu. Apoi va fi o surpriză.
Am mers pe străzi largi, iar Nabil îmi povestea despre fiecare clădire de parcă era vie. Vocea lui era catifelată, a unui om căruia îi place să fie ascultat. Eu îl ascultam, iar totul în jur părea mai strălucitor.
Cartierul vechi semăna cu un labirint. Străduțe înguste, uși sculptate, miros de mirodenii, ceai, stofe, aur, râsete. Nabil mi-a cumpărat o băutură rece cu curmale și mi-a spus:
— Aici totul e adevărat. Fără măști. Ca dumneavoastră.
N-am știut ce să răspund. Am zâmbit doar.
Apoi m-a dus într-un muzeu mic. În recipiente de sticlă era nisip de diferite nuanțe — de la alb până la caramel.
— Vedeți? a spus Nabil. Chiar și nisipul poate fi diferit. Unul pare simplu, altul strălucește în soare.
— Eu ce fel de nisip sunt? am întrebat în glumă.
M-a privit atent, cu ochii ușor îngustați:
— Cel care strălucește. Doar că ați uitat de mult asta.
Cuvintele lui mi-au intrat direct în inimă. Pentru prima dată după ani, cineva nu se uita la mine ca la o umbră obișnuită.
După prânz m-a dus la mare. Acolo nu erau turiști, doar un țărm gol, vânt fierbinte și nisip care scârțâia sub pași. Mergeam în tăcere. Apoi Nabil a spus:
— Știți de ce v-am invitat?
— De ce?
— Sunteți rară. În ochii dumneavoastră există și tristețe, și putere.
Mi-am întors fața ca să nu vadă cum îmi tremură buzele. Vorbele lui erau dulci și înfricoșătoare deopotrivă.
Am stat pe nisip și am privit apusul. Marea se schimba în roșu și aur. Soarele cobora încet, ca într-o poveste veche. El vorbea despre viață, destin, curaj. Eu îl ascultam și mă întrebam: chiar mi se întâmplă mie asta?
Când m-a dus înapoi la hotel, se întunecase. La ușă s-a aplecat spre mine și a spus încet:
— Mâine îți voi arăta Dubaiul de noapte. Acolo stelele sunt mai aproape decât par.
Am dat din cap. Vocea nu mă mai asculta.
În lift îmi priveam reflexia. Ochii îmi străluceau, obrajii ardeau. Înțelegeam că trecusem o linie nevăzută și că înapoi nu mai aveam să fiu aceeași.
În noaptea aceea iar nu am dormit. De pe balcon veneau zgomotul străzii, mirosul condimentelor, vuietul marelui oraș. În piept trăia o frică ușoară, iar sub ea o bucurie aproape copilărească: „Sunt vie. Simt din nou.” Și undeva adânc se auzea o șoaptă: „Ai grijă, Elena. E prea frumos ca să fie adevărat.”
Seara, când soarele s-a ascuns după turnuri, Nabil mi-a trimis mesaj: „Fii gata la nouă. Noaptea iubește surprizele.”
L-am recitit de câteva ori. Inima îmi bătea nebunește. Cuvântul „noapte” nu mai părea o parte a zilei, ci o promisiune.
Am ales rochia mult timp. Cea albă părea prea simplă, cea roșie prea îndrăzneață. Până la urmă am pus una turcoaz, ușoară, fluidă. Mi-am lăsat părul liber, mi-am pus cerceii de chihlimbar. Când am ieșit în fața hotelului, Nabil mă aștepta lângă o mașină de culoarea nisipului luminat de lună. S-a înclinat ușor:
— Astăzi sunteți mai frumoasă decât orașul.
Am râs:
— Exagerați.
— Eu nu exagerez niciodată, a răspuns calm.
Am mers pe autostrada de noapte. Luminile turnurilor se reflectau în geam, drumul sclipea ca o oglindă. În aer era senzație de sărbătoare: muzică, râsete, miros de mirodenii și benzină. Dubaiul noaptea părea o ființă vie — sclipitoare, amețitoare, care respira.
Nabil m-a dus în portul vechi. Apa era întunecată ca petrolul, iar luminile se oglindeau în ea de parcă stelele căzuseră în mare. La chei se legănau iahturi, cromul lucea, felinarele dădeau o lumină moale, valurile șopteau la mal. A cumpărat două pahare de vin fără alcool și mi-a întins unul.
— Orașul acesta seamănă cu o femeie, a spus el. Ziua strălucește, noaptea își arată tainele.
Am zâmbit:
— Iar tu semeni cu un bărbat care adună tainele?
A râs:
— Nu. Eu doar știu să ascult.
Am tăcut puțin. Apoi m-a întrebat:
— Spune-mi despre tine. Cine ești cu adevărat?
M-am zăpăcit. Aș fi vrut să spun ceva frumos, dar cuvintele mi s-au oprit în gât.
— Sunt doar Elena. Gătesc prânzuri la cantina unei școli.
A clătinat din cap:
— Nu cred. Ai prea mult foc în ochi pentru o simplă bucătăreasă.
Am coborât privirea. Stătea aproape, mirosea a parfum condimentat și a mare. În mine s-a mișcat ceva uitat de mult.