Mi-am scos pantofii, am mers desculță pe podeaua răcoroasă și am ieșit pe balcon. Jos vuia orașul: mașini, muzică, voci. Mi-am ridicat brațele, ca și cum aș fi vrut să îmbrățișez lumea întreagă, și am șoptit:
— Îți mulțumesc, Doamne, că am ajuns aici.
Apoi am stat mult în fața oglinzii. Reflecția părea a unei femei necunoscute: obrajii îmbujorați, ochii lucind, părul ieșit din coafură, dar viu. Mi-am zâmbit stângaci, aproape ca o fată.
Seara am coborât la piscină. Apa sclipea sub felinare. În jur râdeau străini, cineva bea cocktailuri. Am comandat un suc, m-am așezat deoparte și doar priveam. Înăuntrul meu totul vibra de încântare și emoție. Asta era viața. Adevărata viață.
Telefonul a vibrat. Mesaj de la Andrei: „Ce faci? Totul bine?”
Am privit mult ecranul, apoi am scris: „Da, totul ca de obicei. Muncă, acasă.” Și am închis sunetul.
Noaptea am ieșit pe stradă. Orașul m-a întâmpinat cu miros de condimente, căldură umedă și o lună imensă deasupra apei. Mergeam pe promenadă, printre vitrine cu bijuterii de aur și rochii de mătase, și îmi spuneam că am făcut bine. Cu fiecare pas, vechea viață se îndepărta. Zilele cenușii, oalele, tăcerea, conversațiile fără rost — toate rămâneau undeva departe.
Aici nimeni nu știa că sunt bucătăreasă. Aici eram doar o femeie căreia i se deschidea o viață nouă.
Încă nu știam că, în aceeași noapte, destinul începuse deja să-și țeasă plasa subțire. Eu doar mergeam, iar vântul din Dubai îmi încurca părul de parcă îmi șoptea:
— Bine ai venit, Elena.
A doua zi totul părea continuarea visului. Soarele lovea în geam ca și cum mă striga: „Ridică-te, viața ta începe.” Am coborât la micul dejun. Bufetul era plin de mâncare, mirosea a scorțișoară, cafea și pâine proaspătă. Lângă mine stăteau turiști — tineri, siguri, gălăgioși. Nimeni nu-mi dădea atenție, iar asta mă făcea să respir ușor. Puteam fi oricine.
După micul dejun am mers la mare. Nisipul îmi ardea tălpile, dar până și asta era plăcut — dovada că eram cu adevărat acolo. Valurile îmi atingeau picioarele, iar fiecare părea să spele oboseala anilor trecuți. Stăteam în apă până la genunchi și șopteam:
— Elena, ai reușit.
Soarele urca tot mai sus, aerul devenea gros de căldură. În jur erau fete zvelte în costume de baie, bărbați bronzați, strigăte de pescăruși și miros de sare. Mă simțeam musafiră într-un paradis străin, dar, ciudat, nu mă simțeam în plus.
Când m-am întors la hotel, am văzut mesaj de la fiica mea: „Mamă, unde ești? De ce nu suni?”
I-am răspuns: „Mă odihnesc, totul e bine”, și am pus un emoticon. Primul după multă vreme.
După-amiaza am plecat la piață. Voiam să cumpăr suveniruri, ceva frumos de dus acasă. Piața vuia ca o inimă vie a orașului. Negustorii zâmbeau, strigau prețuri, întindeau mâinile. Aerul era încărcat de vanilie, mosc, fructe și nuci prăjite.
Mă plimbam printre tarabe, priveam brățări de aur și eșarfe de mătase. M-am oprit la o masă. Cerceii de chihlimbar mi-au amintit de tinerețe.
Vânzătorul era brunet, cu pielea arămie și ochi ca dintr-un film vechi. Mi-a vorbit în română cu accent moale:
— Cercei frumoși pentru o femeie frumoasă.
M-am rușinat:
— Doar mă uit.
— A te uita înseamnă deja să alegi, a zâmbit el.
Am râs fără să vreau. S-a prezentat:
— Nabil. Dumneavoastră de unde sunteți?
— Din România, dintr-un oraș mic, am răspuns.
— Țară rece, femei calde, a spus el, făcându-mi cu ochiul.
Mi s-au aprins obrajii. Dar în vorbele lui nu era vulgaritate. Era o atenție ușoară, jucăușă, pe care nu o mai simțisem de ani întregi.
Mi-a arătat bijuterii și mi-a povestit despre fiecare de parcă nu erau cercei și brățări, ci mici povești. Vocea lui era joasă, caldă, învăluitoare.
— Luați cerceii aceștia, a spus dintr-odată. Cadou.
— Nu, nu se poate.
— Se poate. Pentru zâmbet.
Am luat cerceii. Erau ușori și calzi, ca și cum păstrau soarele în ei. I-am mulțumit și am plecat, dar i-am simțit privirea pe spate mult timp.
Seara, pe balcon, țineam cerceii în palmă și mă întrebam: „De ce a făcut asta? Din politețe? Șiretlic de negustor?” Dar undeva adânc se mișcase deja ceva primejdios. Simțeam că viața mă privește din nou prin ochii unui bărbat.
A doua zi m-am dus iar la piață. Mi-am spus că merg după fructe. Dar, în adâncul meu, știam că sper să-l văd pe Nabil.
Era în același loc și a zâmbit de parcă mă așteptase.
— V-ați întors, a spus încet. Credeam că mă uitați.
— N-am putut, am răspuns, speriindu-mă de propria sinceritate.
Am vorbit, am râs. Îmi povestea despre Dubai, despre deșert, despre oamenii care trăiesc altfel. Eu îl ascultam vrăjită. Timpul dispăruse. Când m-am pregătit să plec, el a spus:
— Mâine vă arăt orașul adevărat. Nu cel pentru turiști. Sunteți de acord?
Am dat din cap fără să mă gândesc.
În noaptea aceea am stat mult trează. Luna atârna deasupra mării, iar gândurile se învârteau: „Ce fac? De ce?” Dar lângă frică trăia bucuria. În piept îmi suna ceva ca înaintea furtunii. Nu știam că sunetul acela era un avertisment.