După ce am cumpărat excursia, lumea parcă s-a luminat. Până și clopoțelul școlii suna altfel — mai tare, mai vesel. Duceam pe coridor o oală de supă, iar înăuntrul meu tremura nerăbdarea. Peste o săptămână urma avionul. Nu știa nimeni: nici colegele, nici prietenele, cu atât mai puțin Andrei.
Zâmbeam uneori fără motiv. Femeile de la cantină se uitau una la alta:
— Elena, ce-i cu tine de strălucești așa? Ai câștigat la loto?
— Aproape, glumeam eu.
În mine creștea un sentiment ciudat — încântare amestecată cu frică. Biletele și actele le ascunsesem în dulapul din bucătărie, în spatele unei pungi cu mălai. Andrei nu se uita niciodată acolo. Seara scoteam hârtiile, le netezeam cu degetele și îmi imaginam: deschid ochii, iar în jur e soare, nisip, mare și o Elena nouă.
Dar cu cât se apropia ziua plecării, cu atât șoapta din mine devenea mai puternică: „Dacă află?”
Sâmbătă, Andrei s-a întors din cursă. A intrat ca de obicei, obosit, aproape fără să-și scoată geaca, a aruncat geanta lângă ușă și a oftat greu:
— Abia am ajuns. Drumurile sunt praf.
I-am pus cina. A mâncat în tăcere, cu ochii în televizor. Crainicul vorbea despre scumpiri, dar mie nu-mi păsa. Îi priveam fața și simțeam cum mi se strânge inima. Cândva omul acesta fusese totul pentru mine. Acum mi se părea străin.
După cină m-a întrebat:
— La școală cum e?
— Ca de obicei.
— Am înțeles, a dat el din cap.
Și acolo s-a terminat conversația.
Nici măcar nu a observat că lângă pat, acoperită cu o pătură, stătea valiza mea pe jumătate făcută.
Noaptea n-am dormit. Andrei sforăia, iar eu ascultam ceasul. Fiecare secundă îmi măsura secretul. În piept îmi creștea frica, dar lângă ea era o bucurie stranie, aproape interzisă. Ca și cum deja scăpasem din cușcă, chiar dacă numai în gând.
Dimineață el a plecat la parcare și a spus că peste trei zile intră din nou în cursă.
— Mă odihnesc puțin și plec iar, a zis, sărutându-mă pe obraz.
Obrazul mi-a rămas rece. Când TIR-ul a dispărut după colț, am închis ușa, m-am sprijinit cu spatele de ea și am râs încet. Râsul mi-a ieșit tremurat, aproape speriat.
În aceeași zi am mers la piață. Mi-am cumpărat o rochie subțire, o pălărie, o pereche de ochelari de soare. Vânzătoarea m-a întrebat:
— Plecați în vacanță?
— Da, am spus. În Dubai.
A fluierat ușor:
— Asta da vacanță.
Am zâmbit. Cuvântul „Dubai” suna atât de plăcut, de parcă el însuși era biletul spre altă viață.
Seara am terminat valiza: rochie, costum de baie, cremă de soare, aparat foto, acte. Copiilor le-am scris scurt: „Sunt bine. Plec puțin să mă odihnesc. Nu vă faceți griji.” Nu le-am spus unde. Să creadă că merg undeva la mare.
Înainte să adorm, am stat pe pat și m-am uitat la valiză. În cap îmi răsuna un singur gând: „Să iasă totul.”
Dimineața am plecat spre oraș, apoi cu autobuzul la aeroport. Inima îmi bătea de parcă mergeam să dau cel mai greu examen. În sala de așteptare erau voci, anunțuri, miros de cafea, râsete. Mă simțeam ca un fir de nisip printre atâția oameni. Dar eram un fir de nisip fericit.
Când s-a anunțat îmbarcarea, am urcat pentru prima dată în viața mea scările avionului. Dincolo de hublou licăreau luminile orașului meu — mici, tremurătoare. Am închis ochii și m-am gândit: „Adio, Elena de la cantina școlii.”
Când avionul s-a desprins de pământ, am înțeles că nu mai există drum înapoi.
Avionul a aterizat și parcă m-am trezit dintr-un vis. Prin hublou a izbucnit o lumină atât de puternică, de parcă soarele intrase în cabină. Aerul tremura de căldură, iar odată cu el îmi tremura și inima. Pe panou scria: „Dubai International Airport”.
Am coborât, iar aerul cald mi-a atins imediat fața. Mirosea a mirodenii, parfum scump și ceva necunoscut, dulceag. Fiecare respirație părea să-mi promită altă viață. Mergeam pe culoarul lung, încercând să nu mă pierd printre oameni siguri pe ei, cu valize elegante și telefoane în mână. Iar eu — într-o rochie albastră, cu mâini tremurânde și ochi plini de lumină.
Controlul pașapoartelor a trecut ușor. Un tânăr polițist de frontieră, cu ochi întunecați, s-a uitat la fotografie, apoi la mine și a înclinat capul:
— Welcome.
Un singur cuvânt scurt a devenit începutul unei alte realități.
Taxiurile goneau pe autostradă printre turnuri uriașe, reclame aprinse și vitrine de sticlă. Îmi lipeam fruntea de geam. Totul semăna cu o poveste. Zgârie-norii parcă răsăreau direct din nisip. Străzile sclipeau de curățenie. Când șoferul mi-a spus prețul, m-am zăpăcit puțin, dar i-am întins banii, gândindu-mă: merită.
Hotelul strălucea ca un palat. La recepție, o fată cu eșarfă pe cap mi-a zâmbit:
— Welcome, Mrs. Elena. Your room with sea view.
Am dat din cap, deși nu înțelegeam fiecare cuvânt. „Sea view” mi-a sunat ca o vrajă.
Camera era spațioasă: perdele albe, oglinzi, podea rece și vedere spre marea nesfârșită. Valurile scânteiau, soarele se juca pe apă. Am deschis fereastra, am tras aerul fierbinte în piept și am râs. Cu adevărat. Pentru prima dată după ani întregi.