Mă numesc Elena. Sunt femeia aceea care, într-o zi, și-a trădat soțul pentru un bărbat arab fermecător, a crezut într-o poveste strălucitoare din Dubai și a ales să rămână lângă cineva pe care îl văzuse doar de câteva ori. Privit din afară, pare nebunie curată. Dar atunci mie mi se părea că, pentru prima dată în viață, nu aleg datoria, nu aleg frica, nu aleg obișnuința, ci iubirea.
Uneori viața seamănă cu o oală uriașă de ciorbă groasă: fierbe, bolborosește, aburul se ridică, dar gustul rămâne același, zi după zi. Aveam patruzeci și opt de ani. Lucram bucătăreasă la cantina unei școli, iar mirosul de varză fiartă, griș cu lapte, tocăniță și gălăgie de copii intrase atât de adânc în mine, încât parcă mă urmărea și noaptea.
Diminețile mele începeau mereu la fel. Trezirea la cinci și jumătate, baticul prins peste păr, aragazurile verificate, apa pusă pentru terci, oale imense, cuțite, ceapă, morcovi. Mâinile îmi miroseau de mult a bucătărie, iar înăuntrul meu se cuibărise ceva tăcut, nespus, neîmplinit. Soțul meu, Andrei, era șofer de TIR.
Pe acasă apărea rar — două zile, uneori o săptămână. Mirosea a motorină, a drum lung și a oboseală grea, ca o haină udă. Aproape că nu mai vorbeam. Totul devenise sec, previzibil, ca după un program scris pe hârtie: intra, mânca, se întindea, adormea. Uneori mă surprindeam cu un gând cumplit: nu așteptam să se întoarcă, ci așteptam ziua în care pleca din nou în cursă, ca să nu mai văd golul din ochii lui.
Se spune că obișnuința devine a doua natură. Dar ce faci când obișnuința ta este singurătatea?
Copiii crescuseră demult. Fiul meu plecase la București, fiica trăia la Cluj. Sunau rar — fiecare cu viața lui, cu grijile lui, cu ratele și planurile lui. Eu mă simțeam tot mai des în plus: pentru ei, pentru soțul meu, chiar și pentru mine însămi.
Doar școala mă mai ținea în picioare. Acolo era zgomot, alergătură, copii care îmi spuneau „tanti Elena” și zâmbeau când le puneam o porție în plus. Uneori, când frecam câte o tavă mare, îmi imaginam că odată cu grăsimea și firimiturile arse îmi spăl și anii trăiți degeaba. Dar apa se scurgea în chiuvetă, iar viața rămânea aceeași.
După program mergeam acasă pe o stradă îngustă, printre garduri strâmbe și case bătrâne. Mă așteptau covorul vechi de pe perete, televizorul cu știri despre scumpiri și războaie, ceainicul și liniștea. Îmi făceam ceai, mă așezam la fereastră și priveam cum zăpada cenușie se așterne pe acoperișuri. Și într-o zi, în mine s-a ridicat o dorință mică, încăpățânată: să plec. Oriunde. La capătul lumii, dacă se poate. Acolo unde nimeni nu știe cine sunt.
Uneori luam telefonul și răsfoiam fotografii frumoase. Mare, palmieri, plaje, zgârie-nori, orașe aprinse. Cel mai mult mă atrăgea Dubaiul — lucios, imposibil, parcă desenat. Nu fusesem niciodată în străinătate. Nici măcar la mare nu avusesem parte de o vacanță adevărată. Dar luminile acelea din fotografii păreau că mă cheamă: vino, aici poți începe de la zero.
Am scos din dulap o cutie metalică de biscuiți, în care strânsesem bani ani întregi. Cincizeci de lei, o sută, uneori câte cinci sute după vreo primă. Am numărat și mi-am dat seama că aproape îmi ajungeau.
Am stat cu banii în față și nu mă puteam mișca. Puteau fi pentru dentist, pentru reparații, pentru zile negre. Dar pentru prima dată după mulți ani tremuram nu de frică, ci de speranță. Am tăcut mult. Apoi m-am dus în bucătărie, mi-am turnat ceai și am șoptit:
— Elena, ori acum, ori niciodată.
Când Andrei m-a sunat de pe drum, am vorbit ca de obicei: despre școală, despre ger, despre mașina vecinului care iar blocase intrarea. Nu i-am spus niciun cuvânt despre faptul că a doua zi urma să merg la agenția de turism. Nu m-ar fi înțeles. El însuși trăia de ani de zile ca într-o cabină de camion: traseu, cursă, parcare, casă. Iar eu, dintr-odată, hotărâsem să ies de pe drumul acela.
La agenție mirosea a cafea și hârtie nouă. O fată tânără, cu ruj aprins, mi-a zâmbit:
— Vreți o vacanță liniștită sau ceva cu aventură?
M-am pierdut.
— Cred că ceva cu aventură, am răspuns, mirându-mă singură de mine.
Seara am scos valiza. Era veche, tocită, de pe vremea când mergeam cu copiii la rude. Am scos rochii pe care nu le mai purtasem de ani. Una albastră, una cu flori. Le-am probat și m-am privit mult în oglindă. În fața mea era o femeie obosită. Dar nu moartă. Vie. Una care, cândva, știuse să viseze.
N-am dormit aproape deloc. Afară urla vântul, ceasul ticăia încet, parcă întinzând noaptea dinadins. Gândurile îmi alergau prin cap: „Dacă află Andrei? Dacă se strică totul? Dacă o să regret?” Dar neliniștea se amesteca cu senzația că se întâmplă ceva mare. Ca și cum o ușă închisă toată viața se crăpase, în sfârșit.
Dimineața m-am trezit zâmbind. Pentru prima dată după mulți ani. În bucătărie era același ceainic, același linoleum vechi, aceleași perdele. Dar toate păreau altfel. Am spus încet:
— Plec la Dubai.
Și chiar dacă atunci ar fi intrat cineva și mi-ar fi spus: „Oprește-te, Elena”, nu l-aș mai fi ascultat. Pentru că, după atâția ani, simțeam din nou că trăiesc.