Am mers la bancomat și am scos o parte din bani. Aceiași bani pe care îi strânsesem pentru vis, pentru călătorie, pentru mine. Îmi tremurau mâinile. În cap vuia: „E doar un împrumut. Îi va returna.”
Seara ne-am întâlnit într-o cafenea lângă mare. Karim părea încordat, dar când m-a văzut, a zâmbit.
— Ești un înger, a spus încet, când i-am întins plicul. Nu voi uita niciodată.
— Am încredere în tine, am răspuns.
Mi-a atins obrazul:
— Nu e sfârșitul, Mariana. E începutul. Curând totul se va schimba.
Vorbea despre viitor, despre o casă lângă mare, despre un restaurant unde eu voi fi stăpână. Cuvintele lui îmi amețeau capul ca un vin dulce. Când a plecat, nu am simțit ușurare, ci gol. În piept s-a făcut liniște și neliniște. Marea fremăta, de parcă știa mai mult decât mine.
Încă nu înțelegeam că în acel moment făcusem pasul de la care nu mai puteam da înapoi.
Au trecut câteva zile și Karim a redevenit cel de dinainte: calm, sigur, chiar vesel. Banii parcă se evaporaseră. Fără chitanțe, fără dovezi. Jura că totul e sub control. Voiam să cred. Și credeam. Pentru că altfel ar fi trebuit să recunosc că fusesem proastă.
Mă ducea iar la restaurante, îmi aducea flori, glumea, mă numea „Mariana mea dintre stele”. Eu râdeam și încercam să nu mă gândesc la frica aceea care se instalase în mine. Subțire, lipicioasă, ca o umbră în spate.
Într-o seară, pe faleză, s-a oprit brusc:
— O formalitate. O împuternicire temporară. Pentru o singură tranzacție. Trebuie să trec o parte din capital prin țara ta. Am nevoie de cineva cu cetățenie locală. Doar tu poți ajuta.
Vorbea repede și sigur, de parcă totul era evident. Nu pricepeam detaliile, dar auzeam esențialul: avea nevoie de ajutor.
— Karim, nu sunt sigură că pot.
— Tu poți orice, m-a întrerupt blând. Este un semn de încredere între noi.
A scos tableta și mi-a arătat documente. Rânduri în engleză, cifre, tabele.
— Mariana, a spus. Fără tine sunt pierdut.
A oftat, ca și cum ar fi dat jos o povară uriașă.
— Acum totul va merge bine. Peste o săptămână vom fi bogați.
Stăteam în mașină lângă apă. El vorbea despre casă, restaurant, călătorii. Cuvintele lui se așezau pe suflet ca nisipul cald. Voiam să cred că e adevărat.
Dar a doua zi a dispărut din nou. Telefonul tăcea. Mesajele nu erau citite. Mergeam prin cameră ca un animal în cușcă.
A treia zi a apărut târziu seara. Obosit, dar zâmbind.
— A mers, a spus, sărutându-mă pe frunte. Mâine încheiem. A mai rămas un fleac.
— Ce fleac?
— Tirul soțului tău. Ai spus că e trecut pe numele tău.
Am înghețat.
— Da, dar…
— Ascultă. E temporar. Îl vindem, investim banii, iar peste o lună cumpărăm două noi. Nici nu va observa.
Nu-mi venea să cred ce aud.
— Karim, ai înnebunit? Nu e al meu. E tirul lui Ion, munca lui, viața lui.
Vocea lui s-a întărit:
— Este o șansă. Pentru noi. Pentru viitor.
A vorbit mult, sigur, ca o rugăciune. Iubire, încredere, familie, vis — toate s-au amestecat.
— Vrei să fii cu mine? a întrebat. Vrei o viață fără durere? Atunci crede.
Eu tăceam. Mi-a lipit palma de pieptul lui.
— Nu te voi trăda. Jur.
Jurământul suna prea sincer. Și am simțit că nu cad într-o prăpastie, ci în ochii lui, unde se reflectau cerul și minciuna.
După ce a plecat, am stat la fereastră și am privit luminile. Era nebunie. Dar poate tocmai nebunia înseamnă iubire?
Dimineața m-a trezit telefonul. Vocea lui Karim era agitată, dar sigură:
— Astăzi e ziua decisivă. Totul e pregătit. Mai trebuie încheiată tranzacția.
— Care? am întrebat, prefăcându-mă că nu înțeleg.
— Mariana, știi. Tirul. Fără asta documentele nu se mișcă.
M-am ridicat în pat. Soarele lovea fereastra, ochii mă usturau.
— Dar nu e al meu, am șoptit. E al soțului meu.
— Formal, e al tău. Nu-i așa?
— Da, dar…
— Atunci nu te teme. Nu furi. Investești în viitorul nostru.
Vorbea blând, ca și cum convingea un copil.
— Mariana, este o șansă. O zi — și suntem liberi. Banii se întorc, nici nu vei simți.
Îl ascultam și în mine se ridica un val: frică, vină, speranță.
— Dacă află Ion…
— Nu află, m-a întrerupt. Totul e legal. Doar o împuternicire, câteva hârtii. Apoi îl răscumpărăm. Sunt lângă tine. Iau totul asupra mea. Tu doar semnează.
În ziua aceea nu am mers la plajă și nu am luat micul dejun. Capul îmi bubuia, trupul mă durea. În mine bătea un singur gând: dar dacă totuși iese?
„Mariana, sunt lângă tine, a venit următorul mesaj. Fără tine nu am nicio șansă. Tu ești destinul meu.”
Karim a sunat aproape imediat.
— A mers! Suntem salvați. Nici nu-ți imaginezi ce ai făcut.
Am zâmbit, dar în mine s-a rupt ceva.
— Când returnezi banii? am întrebat încet.
— Într-o săptămână. Cel mult două. Știi că nu te voi dezamăgi.
Vorbea sigur, ca întotdeauna. Numai că acum în siguranța aceea era ceva rece.
Seara am mers pe faleză. Marea era liniștită, luna atârna joasă. Oamenii râdeau, făceau fotografii, iar eu mergeam ca prin apă. În cap îmi bătea un singur cuvânt: „Vândut.”
Tirul mare. Mașina pe care Ion o iubea mai mult decât viața. Mașina cu care hrănea familia. Fusese trecută pe numele meu din motive de acte. Îmi aminteam cum îmi dăduse documentele și spusese: „Tu ești omul meu de încredere.”