De încredere.
M-am așezat pe o bancă și mi-am acoperit fața cu mâinile. Voiam să țip, dar din piept a ieșit doar un șoaptă. Mă convingeam că nu fusese degeaba, că Karim nu mă va înșela. El nu era așa. Nu putea fi.
Telefonul a sunat.
— Totul merge după plan, a spus. Banii sunt deja în mișcare. În câteva zile vin. Sărbătorim.
Vocea lui suna iar ca muzica. Și am crezut. Măcar până dimineață.
Dar dimineața a venit fără el. A trecut ziua în tăcere. Apoi încă una. Telefonul tăcea. Îi scriam: „Unde ești? Ce se întâmplă cu banii?” Răspunsul era o singură bifă gri.
A treia zi am înțeles. Dispăruse.
Stăteam pe podea, printre valiză și hârtii. Pașaport, documente, cont gol. Totul părea ireal. Karim dispăruse, iar odată cu el opt sute de mii de lei. Opt sute de mii care nu erau ai mei.
Priveam ultimul mesaj: „Tu ești destinul meu.” Și pentru prima dată am înțeles: destinul chiar există. Numai că uneori nu e dar, ci sentință.
Au trecut trei zile. Apoi patru. Apoi o săptămână. Telefonul tăcea. Îi scriam dimineața și seara, strângând mobilul în palme, de parcă prin plastic puteam transmite durerea.
„Karim, răspunde. Unde ești? Ai promis că te întorci. Te rog, scrie măcar un cuvânt.”
Mesajele rămâneau gri, ca cenușa.
La început nu am crezut. M-am gândit că s-a îmbolnăvit. Că i s-a stricat telefonul. Că a plecat cu treburi urgente. Dar apoi intuiția — aceea femeiască, exactă și crudă — a șoptit: nu mai este. Nu a murit. Nu a dispărut întâmplător. Pur și simplu te-a șters, ca pe un număr inutil.
M-am dus la restaurantul unde cinasem. Chelnerul nu-și amintea de niciun Karim. Am sunat la biroul notarial — numărul nu era valid. Am scris pe adresa de e-mail de unde veniseră documentele. Mesajul s-a întors: adresa nu există.
Atunci s-a prăbușit totul.
Stăteam pe patul hotelului, printre valize. Afară sclipeau luminile, bubuia muzica, oamenii râdeau. Iar în mine era liniște, gol și întuneric.
Am deschis fotografiile lui. În fiecare poză — ochi, zâmbet, mâini, marea în spate. Totul părea adevărat. Viu. Dar acum ochii aceia îmi păreau străini, fără fund, ca o groapă.
Lacrimile au curs singure. Plângeam tare, fără rușine, ca un copil. Nimeni nu auzea. Nimănui nu-i păsa.
A doua zi a venit e-mail de la bancă: „Fondurile din contul dumneavoastră au fost transferate integral. Confirmarea operațiunii este atașată.”
Am deschis fișierul și am văzut suma — opt sute de mii de lei. Inima parcă s-a oprit. Citeam iar și iar. Abia atunci am înțeles definitiv: tranzacția trecuse. Tirul fusese vândut. Banii plecaseră.
Mă învârteam prin cameră ca într-o cușcă. Voiam să-l sun pe Ion, dar nu puteam. Ce să-i spun? „Iartă-mă, ți-am vândut viața pentru niște vorbe frumoase?”
Nu puteam respira.
Seara m-am apropiat de recepție.
— Îl cunoașteți pe Karim? am întrebat.
Fata cu eșarfă s-a uitat mirată:
— Ce număr de cameră?
Nu știam. Nu știusem niciodată unde locuia. El venea mereu la mine. Mereu el.
Și în clipa aceea totul a devenit limpede.
Am ieșit în stradă. Aerul era fierbinte, mirosea a praf și benzină. Oamenii treceau pe lângă mine — bronzați, fericiți, grăbiți. Iar eu stăteam singură în mijlocul unui oraș străin, unde nimeni nu știa că tocmai pierdusem totul.
Picioarele m-au dus singure spre mare. M-am așezat direct pe nisip. Valurile veneau la picioarele mele, parcă șoptind: „Tu ai ales drumul acesta.”
Am plâns până la răsărit. Nisipul mi se lipea de față, de păr, de lacrimi. Când a urcat soarele, m-am întors la hotel și am cumpărat primul bilet spre casă.
Înainte de plecare am deschis valiza și am găsit talismanul. Piatra verde împotriva deochiului. Am ținut-o în palmă până când răceala metalului s-a schimbat în furie. Apoi am ieșit pe balcon și am aruncat-o cu toată puterea. A lovit dalele de piatră și s-a spart în trei bucăți.
— Na, Karim, am șoptit. Na-ți norocul.
Apoi am închis valiza și am plecat spre aeroport.
În avion nu aveam voie să plâng. Lângă mine stăteau turiști, râdeau, discutau despre cumpărături. Eu priveam prin hublou. Jos dispăreau luminile Dubaiului, transformându-se într-o pulbere sclipitoare.
Orașul care îmi promisese minunea devenise un deșert de sticlă și înșelăciune.
În piept creștea un singur sentiment — frica. Frica de întoarcere. Frica de mărturisire. Frica de mine însămi. Știam că ce era mai groaznic mă aștepta acasă.
Avionul a aterizat sub un cer cenușiu de dimineață. Zăpadă, vânt, miros de kerosen. Totul părea străin, de parcă nu mă întorceam acasă, ci într-o viață veche din care încercasem deja să fug.
Când ușile autobuzului s-au deschis, frigul m-a lovit peste față. După arșița orientală, iarna de acasă părea o condamnare. Gara, taxiul, drumul — toate s-au amestecat într-o ceață gri. Șoferul tăcea. Eu priveam casele acoperite de zăpadă, iar inima îmi bătea surd, ca înaintea unei judecăți.
Casa m-a întâmpinat cu tăcere. Pe pervaz era o cană în care ceaiul se uscase de mult. Mirosea a stătut și a dor. Am pus valiza jos și m-am așezat pe un scaun.
— Ei, iată că Mariana s-a întors, am spus cu voce tare.
Din poveste în realitate.