— Aici am avut negocieri când lucram cu șeicul Khalid, a spus Karim nepăsător. Acum mă gândesc să deschid o direcție nouă aici.
Am luat cina într-un restaurant sub cupolă. În pahare sclipea băutura, dincolo de geam strălucea orașul. El vorbea despre afaceri, parteneri, contracte. Eu aproape că nu înțelegeam nimic, dar îi urmăream fiecare privire.
— Mariana, a spus deodată, știi de ce sunt liniștit cu tine?
— De ce?
— Tu ești altfel. În jur, oamenii caută folos. Tu pur și simplu exiști. De aceea ești mai scumpă decât aurul.
Mi s-au aprins obrajii. Mi-a luat mâna.
— Vreau să devii parte din lumea mea.
— Dar eu nu ți se potrivesc. N-am bani, n-am poziție.
A zâmbit:
— Banii vin și pleacă. Importantă este încrederea. Iar tu știi să crezi.
După cină mi-a propus să mergem de-a lungul coastei. Am mers în tăcere, cu o muzică tristă în surdină. Deodată a spus:
— Am obosit să fiu puternic. Toți cer de la mine decizii, bani, responsabilitate. Dar și eu sunt om. Uneori vreau ca cineva să aibă grijă de mine.
Nu am înțeles imediat încotro duce.
— Tu ai grijă de toți, a continuat. Chiar și de soțul care nu te prețuiește. Iar eu vreau ca măcar o dată să te gândești la mine.
Vorbele acelea mi-au intrat adânc. M-a privit blând, aproape copilărește.
— Uneori un bărbat are nevoie de o femeie care nu pune întrebări inutile. Doar crede.
La despărțire mi-a ținut mâna mult timp.
— Mâine am o întâlnire importantă. Se decide totul. Dacă nu iese, îmi va fi greu.
În vocea lui era neliniște, iar eu, pentru prima dată, am vrut să-l protejez.
Când m-am întors în cameră, nu am putut adormi. În cap îmi rulau cuvintele: „încredere”, „grijă”, „ajutor”. Totul suna ca și cum mă pregătea pentru ceva.
Dimineața Karim nu a sunat. Nici mesaj, nici apel. Ziua s-a întins chinuitor. Am încercat să citesc, m-am plimbat pe plajă, dar inima îmi bătea neliniștit.
Abia seara a venit un mesaj: „Mariana, e rău. Te sun mai târziu.”
Mi-au înghețat mâinile. L-am apelat, dar nu a răspuns. A trecut noaptea. Apoi încă o zi. Abia a treia zi a apărut. Obosit, palid.
— Iartă-mă, a spus. S-a întâmplat o nenorocire.
Mă uitam la el și nu înțelegeam ce se petrece. Mi-a luat palma și a strâns-o atât de tare, ca și cum căuta salvare.
— Îți spun totul. Numai ție. Ești singura în care pot avea încredere.
Și în clipa aceea l-am crezut. Pe el, fiecare cuvânt, fiecare oftat.
A venit seara, obosit, de parcă străbătuse un drum lung. Ochii îi erau întunecați, zâmbetul dispăruse.
— Karim, ce s-a întâmplat? m-am speriat.
A tăcut. Și-a scos ceasul, l-a pus pe masă, s-a plimbat prin cameră.
— Se prăbușește totul, a spus în cele din urmă. Proiectul. Partenerii m-au trădat.
Nu știam ce să spun.
— Am investit tot, Mariana. Toți banii. Am vândut chiar și mașina. Eram aproape să închidem contractul și deodată documentele au fost blocate. Tot ce am construit e în pericol.
S-a așezat în fața mea și și-a acoperit fața cu mâinile. M-am apropiat, i-am atins umărul:
— O să reușești. O să se rezolve.
A clătinat din cap:
— Fără ajutor, nu.
Cuvintele au sunat încet, dar le-am auzit prea limpede.
— Ce fel de ajutor?
Și-a ridicat ochii:
— Nu am dreptul să cer. Dar dacă aș avea o rezervă, temporară… Aș returna totul într-o săptămână.
Am încremenit. În piept mi s-a făcut frig.
— Eu nu am astfel de bani, Karim.
— Nu cer mult. E nevoie de un transfer mic, doar ca să deblochez contul. Tu nu înțelegi cât e în joc. Îți dau înapoi. Jur.
Vorbea repede, tulburat, ca și cum se temea că voi apuca să mă răzgândesc. Privirea lui era plină de durere. Nu mai știam unde se termină adevărul și unde începe jocul.
— Înțelege, a continuat, băncile cer timp, iar timp nu există. Dacă până luni nu rezolv, totul moare. Numai tu mă poți ajuta. Nu am încredere în nimeni, în afară de tine.
Vorbele lui m-au străpuns. Mi-am amintit cum îmi spusese: „Tu ești adevărată.” Totul s-a amestecat: milă, mândrie, frică, tandrețe.
— Karim, eu nu sunt bogată. Am doar… m-am oprit. Doar economii. Le-am strâns ani întregi.
— Nu pe toate. Măcar o parte. E temporar. Îți dau totul înapoi, Mariana.
Vorbea blând, dar în blândețea aceea era presiune. Ca o mână nevăzută care mă împingea de la spate.
Am stat tăcuți. Afară vântul bătea, marea lovea țărmul. Mă uitam la chipul lui obosit și mă gândeam: dacă refuz, se prăbușește. Dacă ajut, îl salvez.
— O să mă gândesc, am spus.
A dat din cap și mi-a strâns și mai tare degetele:
— Mulțumesc. Chiar dacă nu poți, m-ai ajutat deja fiind aici.
După ce a plecat, am stat mult singură. În cap se certau două voci. Una striga: „Nu îndrăzni, e o capcană.” Cealaltă, mai blândă, feminină, șoptea: „Are încredere în tine.”
Dimineața m-am trezit cu o greutate în piept. Trupul îmi părea umplut cu plumb. Am aprins telefonul. Mesaj nou: „Bună dimineața, sprijinul meu. Totul va fi bine dacă astăzi trimit documentele.”
Și imediat încă unul: „Dacă ai ști cât îi sunt recunoscător destinului pentru tine.”
Cuvintele acelea au topit ultimele îndoieli.