În cameră am stat mult la fereastră. Valurile veneau spre țărm, luminile sclipeau în depărtare. În mâini țineam brățara pe care mi-o dăduse la despărțire. Subțire, aurie, cu o piatră mică. Frumoasă. Prea frumoasă.
Mi-am amintit de Ion: palmele lui aspre, tăcerea, mirosul de drum. Și deodată am simțit vină. Nechemată, rece ca nisipul noaptea. Dar împreună cu ea exista dulceață. Pentru prima dată după ani, mă simțeam necesară, dorită, vie.
Înainte de somn am deschis telefonul. Mesaj nou de la Karim: „Mi-ai schimbat dimineața. Mâine îmi vei schimba viața.”
Am zâmbit, fără să știu că aceste cuvinte aveau să devină curând o profeție înfricoșătoare.
A doua zi m-am trezit fericită. În cap îmi răsuna încă muzica de pe iaht, pielea își amintea atingerile lui. Mă priveam în oglindă și nu mă recunoșteam: ochii străluceau, obrajii erau roz, ca după un somn pe care îl aștepți o viață.
Karim a venit după prânz. În mâini avea o cutie legată cu panglică.
— Un cadou, a spus. Pentru muza mea.
Înăuntru era o rochie. Turcoaz, ușoară, lucind ca apa în soare.
— Seamănă cu tine, a zis el. Delicată, dar puternică.
Nu știam ce să răspund. Eram obișnuită să dăruiesc, nu să primesc.
M-a dus într-un restaurant pe acoperiș. Vântul mirosea a iasomie, orașul de sub noi strălucea ca o mare de lumini. Pe masă erau lumânări, cristal, argint. Totul era atât de frumos, încât părea ireal.
— Spune-mi, Mariana, a întrebat el încet, la ce visezi?
— Nu știu. Cred că la liniște. La o casă unde cineva mă așteaptă.
— Așadar, la iubire?
— Toți vor iubire.
A dat din cap:
— Și stabilitate. Fără bani, iubirea obosește repede.
A spus-o aproape în treacăt. Dar fraza s-a agățat undeva în mine.
— Ești o femeie puternică, a continuat. Sigur ai ceva al tău. Ceva valoros.
— Nu. Sunt bucătăreasă la școală. Soțul meu conduce tiruri. Trăim modest.
A zâmbit ușor:
— Modestia înfrumusețează, dar nu hrănește. Dacă ar exista o șansă să investești bani și să-i înmulțești, ai risca?
Am ridicat din umeri:
— Nu știu. Probabil nu.
— Pentru că ți-e frică, a spus blând. Uneori trebuie doar să crezi, nu să calculezi.
Apoi a schimbat ușor subiectul, ca și cum nu spusese nimic important. Dar în mine se trezise deja curiozitatea.
Seara m-a dus pe o platformă înaltă. Orașul se întindea jos, presărat cu diamante. Karim m-a luat de mână.
— Toate acestea au fost ridicate de oameni curajoși. Cei care se tem rămân jos. Cei care cred urcă.
Am dat din cap. Știa să vorbească astfel încât vorbele obișnuite să pară revelații.
Târziu în noapte m-a dus la hotel.
— Mâine vreau să-ți arăt lumea mea. Cea adevărată.
— Cum este?
— Vei vedea. Doar ai încredere.
Toată noaptea n-am putut adormi. În fața ochilor aveam iahtul, luna, ochii lui, brățara de aur. Mă surprindeam așteptându-i apelul mai tare decât propria respirație.
Dimineața telefonul a sunat, iar eu am răspuns imediat.
— Bună dimineața, Mariana. Îmbracă-te frumos. Astăzi ești invitata mea de onoare.
Am plecat în afara orașului. La margine se afla o vilă albă, cu coloane, piscină și grădină. La poartă erau paznici, mașini scumpe. Totul arăta ca în filme.
— Este o parte din proiectul meu, a spus Karim. Bag bani aici. Vreau să construiesc un lanț de hoteluri. Dacă reușesc, într-un an voi fi printre cei mai bogați.
Vorbea sigur, ca un om care știe exact unde merge. Eu priveam vila și mă gândeam: iată măreția. Îmi arăta acte, scheme, planuri, fotografii. Nu înțelegeam nimic, dar dădeam din cap, ascultam și, nu știu de ce, mă simțeam mândră. Ca și cum visul acela era deja și al meu.
— Sunt parteneri, a spus el. Un străin, dar au apărut probleme cu banii. Băncile nu au încredere, hârtiile întârzie…
A oftat greu.
— Uneori mă gândesc: dacă aș avea lângă mine un om care să creadă și să ajute, totul s-ar așeza.
Am tăcut. Nu cerea direct, dar aluzia plutea deja în aer.
Când ne-am întors în oraș, Karim mi-a dăruit un colier.
— Ca să știi că prețuiesc faptul că ești lângă mine.
Am zâmbit și n-am observat când m-am obișnuit cu darurile, promisiunile, privirile. Devenisem parte din povestea lui. Numai că nu înțelegeam că fiecare poveste are dragonul ei.
Cu fiecare zi, Karim se apropia mai mult, ca soarele de care nu poți să-ți întorci fața. Nu-mi mai imaginam dimineața fără apelul lui, seara fără vocea lui. Telefonul devenise ușa spre altă viață.
„Bună dimineața, steaua mea. Te-ai gândit la mine? Fără tine marea nu respiră.”
Citeam mesajele acelea ca pe un leac împotriva singurătății.
Dar odată cu căldura au apărut și umbrele. Karim a început să dispară tot mai des. Ba întâlnire cu investitori, ba drum în afara orașului, ba documente urgente. Îi scriam, iar el răspundea scurt: „Îți explic mai târziu. Ai încredere.”
Când apărea, se purta ca înainte. Ochii îi străluceau, râsul era ușor, la încheietură îi luceau ceasuri noi. Nu întrebam de unde le are. Nu voiam să stric vraja.
Într-o seară m-a invitat la Burj Al Arab. Stăteam la intrare și nu-mi credeam ochilor: uși aurite, marmură, fântâni, miros de apă de trandafiri. Nu văzusem niciodată o asemenea opulență.