— Am obosit să fiu invizibilă, am spus încet.
— Acum nu mai ești invizibilă, a răspuns el. Ești o femeie pe care cineva o vede.
Cuvintele acelea au sunat ca muzica.
Ne-am plimbat mult, vorbind despre toate și despre nimic: filme, mâncare, țări în care nu fusesem niciodată. El râdea, iar eu râdeam cu el, simțindu-mă mai ușoară ca oricând.
Apoi am urcat pe o platformă de observație. Orașul se întindea jos ca o mare de lumini. Turnurile ardeau, mașinile se întindeau în fire lucioase, totul părea fără sfârșit.
— Vezi, a spus Karim, locul acesta te învață să visezi.
Priveam în jos și simțeam cum mi se strâng degetele. Aș fi vrut să mă țin de mâna cuiva, ca să nu cad în vârtejul acela luminos. El a făcut un pas mai aproape.
— Mariana, a șoptit.
Mi-am ridicat ochii. Pentru o clipă dispăruseră orașul, zgomotul, înălțimea. Rămăsese doar privirea lui.
— Mulțumesc, am spus.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-ai amintit că încă sunt vie.
Mi-a atins mâna ușor, ca și cum verifica dacă sunt reală. Și acea atingere a fost suficientă ca totul în mine să se răstoarne.
Târziu în noapte m-a adus la hotel.
— Pe mâine, a spus. Dimineața aduce culori noi.
— Pe mâine, am repetat.
Când ușile liftului s-au închis în urma lui, am stat în fața oglinzii și m-am gândit: „Nu e corect.” Dar o altă voce a șoptit imediat: „Și dacă e o șansă?”
Dincolo de fereastră vuia orașul, iar în zgomotul lui auzeam o chemare. Chemarea destinului, de la care nu mă mai puteam întoarce.
Dimineața următoare mirosea a cardamom și mare. M-am trezit înaintea alarmei, de parcă trupul știa: astăzi se va schimba ceva. Jos forfotea orașul, claxonau mașini, țipau pescăruși, iar inima mea bătea nerăbdătoare.
Karim a sunat exact când terminasem cafeaua.
— Bună dimineața, regina mea, a spus într-un fel care transforma salutul obișnuit într-un compliment. Ce planuri ai?
— Doar odihnă.
— Atunci astăzi eu sunt odihna ta. Pregătește-te, ajung într-o jumătate de oră.
M-am zăpăcit, dar am acceptat.
Îl ascultam fermecată. Vocea lui suna ca muzica. Părea că până și soarele lumina altfel când era el aproape.
Am ajuns la o cafenea mică lângă mare. Mirosea a pește prăjit, lipii calde și cafea. Karim a comandat el, sigur și lejer.
— Gustă, a spus, împingând spre mine o farfurie cu un desert auriu. Curmale și nuci. Se spune că aduc noroc.
Am gustat și am râs:
— E foarte dulce.
— Ca tine, a răspuns el.
În ochii lui a licărit focul.
După prânz am mers de-a lungul plajei. Valurile se rostogoleau leneș, cerul devenise moale, sidefiu. El vorbea despre avere, despre oameni care aleargă după aur și se pierd pe ei înșiși.
— Dar tu? am întrebat. Tu te-ai găsit?
A zâmbit într-o parte:
— Încă mă caut. Poate astăzi sunt mai aproape decât ieri.
Simțeam că între noi se naște ceva periculos. Lumea se strânsese până la sunetul pașilor lui și la căldura mâinii care îmi atingea întâmplător palma. La un moment dat s-a oprit și m-a privit.
— Mariana, știi de ce sunt lângă tine?
Am clătinat din cap.
— Pentru că nu ești ca celelalte. Aici sunt multe femei — strălucitoare, zgomotoase, flămânde după atenție. Tu ești adevărată. Știi să asculți. Ești vie.
Am zâmbit, dar în mine ceva a înțepat. Prea frumos. Prea neted. El mi-a observat îndoiala și s-a apropiat.
— Nu te teme. Nu vreau nimic de la tine, în afară de încrederea ta.
Seara m-a dus înapoi la hotel și, la despărțire, mi-a întins un săculeț mic.
— Este un talisman, a spus. Împotriva ochiului rău. Să-ți poarte noroc.
Înăuntru era o piatră verde-deschis, semitransparentă.
— Mulțumesc, am șoptit.
— Poart-o, a adăugat. Să-ți amintească de mine.
Când am urcat în cameră, îmi tremurau mâinile. Am pus talismanul pe noptieră și m-am uitat mult la el. Pe de o parte era bucurie, de parcă destinul îmi oferise o a doua șansă. Pe de altă parte era neliniște, tulbure ca o umbră sub apă.
Telefonul a luminat: „Noapte bună, taina mea din nord.”
Am zâmbit, dar înăuntru s-a mișcat îndoiala. De ce taină? De ce nu pur și simplu femeie?
Înainte de culcare mi-am pus talismanul la gât. Piatra îmi răcea pielea. Era frumoasă, dar străină, de parcă venea dintr-o viață care nu-mi aparținea. Dincolo de fereastră orașul vuia. Iar în întuneric, sub murmurul valurilor, m-am întrebat pentru prima dată: „Ce știu eu, de fapt, despre omul acesta, în afară de zâmbetul lui?”
A doua zi m-a sunat din nou.
— Mariana, astăzi îți arăt cerul mai aproape decât l-ai văzut vreodată.
— Ești un om misterios, Karim.
— Nu. Îmi place doar când femeile zâmbesc.
A venit cu un SUV alb. Abia apucasem să-mi pun o rochie subțire și să ascund talismanul sub ea. Pe drum mi-a povestit despre munți, legende vechi ale deșertului, pietre care păstrează memoria. Vocea lui mă legăna, timpul se dizolva.
După o oră am ieșit din oraș. Drumul se pierdea în nisip, orizontul tremura de căldură. Părea că pământul respiră sub soare.
— Aici e alt Dubai, a spus Karim. Fără sticlă și luciu. Aici totul e adevărat.