M-am trezit înainte de răsărit. Aerul din cameră era dulce, de parcă absorbise sarea mării și iasomia. Inima îmi bătea repede, ca și cum știa dinainte: ziua avea să fie specială. Cu o zi înainte Karim spusese: „Îți voi arăta Dubaiul adevărat.” Cuvintele acelea îmi sunau în minte ca o incantație.
La micul dejun am coborât într-o rochie albă, pe care o păstrasem pentru o ocazie aparte. Mi-am aranjat părul, mi-am dat puțin ruj. Și, pentru prima dată după mulți ani, nu m-am simțit angajată la cantină, nu m-am simțit soția unui șofer de tir, ci femeie.
În oglinda liftului am văzut un chip în care apăruse ceva nou. Așteptare.
Karim mă aștepta la intrarea în hotel. Purta cămașă albă, pantaloni ușori și ochelari întunecați. Când m-a văzut, a zâmbit:
— Astăzi semănați cu răsăritul.
M-am rușinat și am coborât privirea.
— Unde mergem?
— Mai întâi în cartierul vechi, acolo unde s-a născut orașul meu. Apoi va fi o surpriză.
Mergeam pe bulevarde largi, iar Karim povestea despre fiecare clădire de parcă era vie. Avea o voce moale, catifelată, vocea unui om căruia îi place să fie ascultat. Eu ascultam, iar tot ce era în jur devenea mai luminos.
Cartierul vechi semăna cu un labirint. Străduțe înguste, uși sculptate, mirosuri de mirodenii, ceai, țesături, aur, râsete. Karim mi-a cumpărat o băutură rece de curmale și mi-a spus:
— Aici totul este adevărat. Fără măști. Ca dumneavoastră.
Nu am știut ce să răspund. Am zâmbit doar.
Apoi m-a dus într-un muzeu mic. Acolo, în recipiente de sticlă, se afla nisip în nuanțe diferite — de la alb la caramel.
— Vedeți? a spus Karim. Până și nisipul poate fi diferit. Unul pare simplu, altul strălucește la soare.
— Și eu ce nisip sunt? am întrebat în glumă.
M-a privit atent, ușor mijindu-și ochii:
— Acela care strălucește. Doar că ați uitat de mult.
Cuvintele lui mi-au intrat direct în inimă. Pentru prima dată după ani, cineva mă privea nu ca pe o umbră obișnuită.
După prânz m-a dus la mare. Nu erau turiști, doar un țărm gol, vânt fierbinte și nisip care cânta sub pași. Mergeam în tăcere. Apoi Karim a spus:
— Știți de ce v-am invitat?
— De ce?
— Sunteți rară. În ochii dumneavoastră sunt și tristețe, și putere.
M-am întors, ca să nu vadă cum îmi tremură buzele. Vorbele lui erau dulci și înfricoșătoare în același timp.
Am stat pe nisip și am privit apusul. Marea se făcea roșie și aurie. Soarele cobora încet, ca într-o poveste veche. El vorbea despre viață, destin, curaj. Eu ascultam și mă gândeam: chiar mi se întâmplă mie asta?
Când m-a adus la hotel, se întunecase. La ușă s-a aplecat și a spus încet:
— Mâine îți voi arăta Dubaiul de noapte. Acolo stelele sunt mai aproape decât par.
Am dat din cap. Vocea nu mă asculta.
În lift îmi priveam reflexia. Ochii îmi luceau, obrajii ardeau. Înțelegeam: trecusem o graniță nevăzută și nu aveam să mă mai întorc.
În noaptea aceea nu am dormit multă vreme. De pe balcon veneau vuietul străzii, mirosul de condimente, respirația orașului mare. În piept trăia o frică ușoară, iar sub ea o bucurie aproape copilărească: „Sunt vie. Simt din nou.” Și undeva, adânc, ceva șoptea: „Ai grijă, Mariana. E prea frumos ca să fie adevărat.”
Seara, după ce soarele s-a ascuns în spatele turnurilor, Karim mi-a trimis mesaj: „Fii gata la nouă. Noaptea iubește surprizele.”
L-am citit de câteva ori. Inima îmi bătea nebunește. Cuvântul „noapte” nu mai părea o parte a zilei, ci o promisiune.
Am ales rochia mult timp. Cea albă părea prea simplă, cea roșie prea îndrăzneață. Până la urmă am pus-o pe cea turcoaz, subțire, curgătoare. Mi-am lăsat părul desfăcut, mi-am pus cerceii de chihlimbar. Când am coborât la hotel, Karim mă aștepta lângă o mașină de culoarea nisipului luminat de lună. S-a înclinat ușor:
— Astăzi sunteți mai frumoasă decât orașul.
Am râs:
— Exagerați.
— Eu nu exagerez niciodată, a răspuns calm.
Am pornit pe șoseaua de noapte. Luminile turnurilor se reflectau în geam, drumul sclipea ca o oglindă. În aer plutea senzația unei sărbători: muzică, râsete, miros de mirodenii și benzină. Dubaiul de noapte părea o ființă vie — strălucitoare, amețitoare, respirând.
Karim m-a dus în portul vechi. Apa era întunecată ca petrolul, iar luminile se oglindeau în ea de parcă stelele căzuseră în mare. La ponton se legănau iahturi, cromul sclipea, felinarele dădeau o lumină moale, valurile șopteau la mal. A cumpărat două pahare de vin fără alcool și mi-a întins unul.
— Orașul acesta seamănă cu o femeie, a spus. Ziua strălucește, iar noaptea își arată tainele.
Am zâmbit:
— Iar tu semeni cu un bărbat care adună aceste taine?
A râs:
— Nu. Eu doar știu să ascult.
Am tăcut puțin. Apoi m-a întrebat:
— Spune-mi despre tine. Cine ești cu adevărat?
M-am pierdut. Aș fi vrut să spun ceva frumos, dar cuvintele s-au blocat.
— Sunt doar Mariana. Gătesc prânzul la cantina unei școli.
El a clătinat din cap:
— Nu cred. În ochii tăi e prea mult foc pentru o simplă bucătăreasă.
Am coborât privirea. Stătea lângă mine și mirosea a parfum condimentat și a mare. În mine a tresărit ceva de mult uitat.