Mi-am scos pantofii, am pășit desculță pe podeaua rece și am ieșit pe balcon. Jos fremăta orașul: mașini, muzică, voci. Mi-am ridicat brațele, de parcă voiam să cuprind lumea întreagă, și am șoptit:
— Îți mulțumesc, Doamne, că am ajuns aici.
Apoi am stat mult în fața oglinzii. Reflecția părea a unei străine: obrajii mi se înroșiseră, ochii îmi luceau, părul se desfăcuse din coafură, dar arăta viu. Mi-am zâmbit stângaci, aproape ca o fată.
Seara am coborât la piscină. Apa strălucea sub felinare. În jur râdeau străini, cineva bea cocktailuri. Mi-am comandat suc, m-am așezat mai la o parte și am privit. Înăuntru îmi tremura totul de bucurie și emoție. Iată viața. Adevărata viață.
Telefonul a vibrat. Mesaj de la Ion: „Ce faci? Totul bine?”
M-am uitat mult la ecran, apoi am scris: „Da, totul ca de obicei. Muncă, acasă.” Și am oprit sunetul.
Noaptea am ieșit pe stradă. Orașul m-a întâmpinat cu miros de mirodenii, căldură umedă și o lună uriașă deasupra apei. Mergeam pe faleză, pe lângă vitrine cu bijuterii de aur și rochii de mătase, și mă gândeam: am făcut bine. Cu fiecare pas, viața de dinainte se îndepărta. Zilele cenușii, oalele, tăcerea, discuțiile despre nimic — toate rămâneau undeva departe.
Aici nimeni nu știa că sunt bucătăreasă. Aici eram doar o femeie căreia i se deschidea o viață nouă.
Nu știam încă faptul că, în aceeași noapte, destinul începuse deja să-și țeasă plasa fină. Eu doar mergeam, iar vântul din Dubai îmi încurca părul, parcă șoptind:
— Bine ai venit, Mariana.
A doua zi totul părea continuarea visului. Soarele lovea fereastra ca și cum m-ar fi chemat: „Ridică-te, viața ta începe.” Am coborât la micul dejun. Bufetul era plin de mâncare, mirosea a scorțișoară, cafea și pâine proaspătă. În jur stăteau turiști — tineri, siguri, gălăgioși. Pe mine nu mă băga nimeni în seamă, iar asta îmi dădea o libertate ușoară. Puteam fi oricine.
După micul dejun am mers la mare. Nisipul îmi ardea tălpile, dar până și asta era plăcut — dovada că eram acolo cu adevărat. Valurile se rostogoleau blând peste picioarele mele și fiecare părea să spele oboseala anilor trecuți. Stăteam cu apa până la genunchi și șopteam:
— Mariana, ai reușit.
Soarele urca tot mai sus, aerul se îngroșa de căldură. În jur erau fete suple în costume de baie, bărbați bronzați, țipete de pescăruși și miros de sare. Mă simțeam oaspete într-un rai străin, dar, ciudat, nu mă simțeam în plus.
Când m-am întors la hotel, am găsit mesaj de la fiica mea: „Mamă, unde ești? De ce nu suni?”
I-am răspuns: „Mă odihnesc, sunt bine”, și am adăugat un emoticon. Primul după mult timp.
La prânz am plecat la bazar. Voiam să cumpăr suveniruri, ceva frumos de dus acasă. Piața forfotea ca o inimă vie a orașului. Negustorii zâmbeau, strigau prețuri, întindeau mâinile. Aerul era gros de arome de vanilie, mosc, fructe și nuci prăjite.
Mergeam printre tarabe, priveam brățări de aur și eșarfe de mătase. La un stand m-am oprit. Niște cercei de chihlimbar mi-au amintit de tinerețe.
Vânzătorul era brunet, cu pielea măslinie și ochi ca într-un film vechi. Mi-a vorbit în română cu accent moale:
— Cercei frumoși pentru o femeie frumoasă.
M-am încurcat:
— Doar mă uit.
— Să privești este deja începutul alegerii, a zâmbit el.
Fără să vreau, am râs. S-a prezentat:
— Karim. Dumneavoastră de unde sunteți?
— Din nord, am răspuns.
— Pământ rece, femei calde, a spus el, făcându-mi cu ochiul.
Obrajii mi-au luat foc. Dar în vorbele lui nu era vulgaritate. Era o atenție ușoară, jucăușă, pe care nu o mai simțisem de ani.
Îmi arăta bijuterii și povestea despre fiecare ca și cum în fața noastră nu erau cercei și brățări, ci mici istorii. Avea voce joasă, caldă, învăluitoare.
— Luați cerceii aceștia, a spus deodată. Cadou.
— Nu, ce spuneți, nu pot.
— Puteți. Pentru un zâmbet.
Am luat cerceii. Erau ușori și calzi, de parcă păstrau soarele în ei. I-am mulțumit și am plecat, dar i-am simțit privirea multă vreme pe spate.
Seara, stând pe balcon, țineam cerceii în palmă și mă gândeam: „De ce a făcut asta? Simplă politețe? Șiretenie de comerciant?” Dar undeva adânc în mine se mișcase deja ceva primejdios. Senzația că viața mă privește din nou prin ochii unui bărbat.
A doua zi m-am dus iar la bazar. Mi-am spus că merg după fructe. Dar în adâncul meu știam: speram să-l văd pe Karim.
Stătea în același loc și mi-a zâmbit ca și cum mă așteptase.
— V-ați întors, a spus încet. Credeam că mă veți uita.
— N-am putut, am răspuns și m-am speriat de propria sinceritate.
Am vorbit, am râs. El îmi povestea despre Dubai, despre deșert, despre oameni care trăiesc cu totul altfel. Eu îl ascultam ca vrăjită. Timpul dispăruse. Când m-am pregătit să plec, mi-a spus:
— Mâine vă arăt orașul adevărat. Nu cel pentru turiști. Vreți?
Am dat din cap fără să mă gândesc.
În noaptea aceea am stat mult cu ochii deschiși. Luna atârna peste mare, iar gândurile se roteau: „Ce fac? De ce?” Dar lângă frică locuia bucuria. În piept îmi suna ceva, ca înainte de furtună. Nu știam că acel sunet era un avertisment.