Și chiar dacă atunci ar fi intrat cineva și mi-ar fi zis: „Oprește-te, Mariana”, nu l-aș mai fi ascultat. Pentru că, după atâția ani, mă simțeam vie.
După ce am cumpărat excursia, lumea parcă s-a luminat. Chiar și clopoțelul școlii suna altfel — mai tare, mai vesel. Mergeam pe coridor cu o oală de ciorbă în brațe, iar în mine vibra nerăbdarea. Peste o săptămână urma avionul. Nimeni nu știa nimic: nici colegele, nici prietenele, cu atât mai puțin Ion.
Uneori zâmbeam fără motiv. Fetele de la cantină se uitau una la alta:
— Mariana, ce-ai pățit de strălucești așa? Ai câștigat la loto?
— Aproape, glumeam eu.
În mine creștea un sentiment ciudat: încântare amestecată cu teamă. Biletele și actele le-am ascuns în dulapul din bucătărie, în spatele unei pungi de mălai. Ion nu se uita niciodată acolo. Seara scoteam hârtiile, le mângâiam cu degetele și îmi imaginam: deschid ochii, iar în jur sunt soare, nisip, mare și o altă eu.
Dar cu cât se apropia plecarea, cu atât mai tare șoptea ceva în mine: „Dacă află?”
Sâmbătă Ion s-a întors din cursă. A intrat ca de obicei, obosit, aproape fără să se dezbrace, a trântit geanta lângă ușă și a oftat greu:
— Abia am ajuns. Drumurile sunt groaznice.
Am pus masa. El mânca în tăcere, cu ochii în televizor. Crainicul vorbea despre creșteri de prețuri, dar nu-mi păsa. Mă uitam la fața soțului meu și simțeam cum mi se strânge inima. Cândva, omul acesta fusese totul pentru mine. Acum îmi părea un străin.
După cină a întrebat:
— La școală cum e?
— Ca de obicei.
— Înțeleg, a dat el din cap.
Și acolo s-a terminat conversația.
Nici măcar nu observase că lângă masă, sub fața de masă, stătea valiza mea pe jumătate făcută.
Noaptea n-am dormit. Ion sforăia, iar eu ascultam ceasul. Fiecare secundă îmi număra secretul. În piept mi se aduna frica, dar odată cu ea exista și o bucurie ciudată, aproape interzisă. Parcă ieșisem deja din colivie, chiar dacă numai în gând.
Dimineața el a plecat la parcare și mi-a spus că peste trei zile intră iar în cursă.
— Mă odihnesc puțin și plec din nou, a aruncat el, sărutându-mă pe obraz.
Obrazul mi-a rămas rece. Când tirul a dispărut după colț, am închis ușa, m-am sprijinit cu spatele de ea și am râs încet. Râsul mi-a ieșit tremurat, aproape speriat.
În aceeași zi am mers în piață. Mi-am cumpărat o rochie subțire, o pălărie, ochelari de soare. Vânzătoarea m-a întrebat:
— Mergeți în concediu?
— Da, am spus. La Dubai.
A fluierat scurt.
— Ei, asta da plecare.
Am zâmbit. Cuvântul „Dubai” suna atât de plăcut, de parcă el însuși era biletul spre altă viață.
Seara am terminat valiza: rochie, costum de baie, cremă de soare, aparat foto, acte. Le-am scris copiilor scurt: „Sunt bine. Plec puțin să mă odihnesc. Nu vă faceți griji.” Unde anume — nu am precizat. Să creadă că merg la mare.
Înainte de culcare am stat pe marginea patului și m-am uitat la valiză. În cap se repeta un singur gând: „Să iasă totul.”
Dimineața am luat autobuzul spre oraș, apoi spre aeroport. Inima îmi bătea ca înaintea celui mai important examen. În sala de așteptare erau voci, anunțuri, miros de cafea, râsete. Mă simțeam un fir de nisip printre toți oamenii aceia. Dar un fir de nisip fericit.
Când s-a anunțat îmbarcarea, am urcat pentru prima dată în viață scările avionului. Prin hublou sclipeau luminile orașului meu — mici, tremurătoare. Am închis ochii și m-am gândit: „Adio, Mariana de la cantina școlii.”
Când avionul s-a desprins de pământ, am înțeles: drum înapoi nu mai era.
Avionul a aterizat, iar eu am avut impresia că ies dintr-un vis. Prin hublou a năvălit o lumină atât de puternică, de parcă soarele însuși se uita înăuntru. Aerul tremura de căldură și, odată cu el, îmi tremura inima. Pe panou ardeau cuvintele: „Dubai International Airport”.
Am coborât din avion, iar aerul cald mi-a atins imediat fața. Mirosea a mirodenii, parfumuri scumpe și ceva necunoscut, dulce. Fiecare respirație părea să-mi promită o viață nouă. Mergeam pe coridorul lung, încercând să nu mă pierd printre oamenii siguri pe ei, cu valize și telefoane. Eu — în rochia albastră, cu mâinile tremurânde și ochii plini de lumină.
La controlul pașapoartelor totul a mers ușor. Un tânăr polițist de frontieră, cu ochi întunecați, s-a uitat la fotografie, apoi la mine și a dat din cap:
— Welcome.
Un singur cuvânt scurt a fost începutul unei alte realități.
Taxiurile zburau pe șosea printre turnuri uriașe, firme luminoase și vitrine de sticlă. Îmi lipisem fruntea de geam. Totul semăna cu o poveste. Zgârie-norii parcă se ridicau direct din nisip. Străzile străluceau de curățenie. Când șoferul mi-a spus prețul, m-am zăpăcit puțin, dar i-am întins banii, gândindu-mă: merită.
Hotelul strălucea ca un palat. La recepție, o fată cu eșarfă pe cap mi-a zâmbit:
— Welcome, Mrs. Mariana. Your room with sea view.
Am dat din cap, deși nu înțelegeam fiecare cuvânt. „Sea view” a sunat pentru mine ca o vrajă.
Camera era spațioasă: perdele albe, oglinzi, podea răcoroasă și vedere spre marea fără margini. Valurile scânteiau, soarele se juca pe apă. Am deschis fereastra, am inspirat aerul fierbinte și am râs. Cu adevărat. Pentru prima dată după mulți ani.