Ion trebuia să revină a doua zi. Știam că nu voi putea ascunde adevărul mult timp, dar tot trăgeam de timp. M-am spălat, m-am schimbat, am făcut ceai. Îmi tremurau mâinile ca unei bătrâne.
Seara a sunat telefonul. Vocea lui era obișnuită, răgușită, obosită:
— Salut, Mariana. Sunt la parcare. Mâine ajung acasă.
— Bine, Ion, am șoptit.
— La tine e totul în regulă?
— Da. În regulă.
Am închis și am izbucnit în plâns. El nu știa nimic. Iar eu știam deja că a doua zi viața lui se va prăbuși.
Noaptea a trecut fără somn. Dimineața stăteam la fereastră și am văzut tirul lui Ion cotind spre casă. Inima îmi bătea în tâmple.
A coborât din cabină, s-a întins, a urcat treptele. Când a intrat, în ochii lui a fulgerat bucuria:
— Mariana, te-ai întors! În sfârșit.
A făcut un pas spre mine, dar eu m-am retras.
— Ion, trebuie să vorbim.
S-a încruntat:
— Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă?
— Nu. Mai rău.
I-am povestit tot. Nu dintr-odată. Fără să-l privesc în ochi. Vocea îmi tremura, cuvintele se încurcau. La început a tăcut. Apoi s-a așezat și și-a lăsat capul în jos.
Când am terminat, liniștea a devenit grea ca pământul de pe un mormânt.
— Repetă, a spus.
— Ți-am vândut tirul. Era trecut pe numele meu.
— L-ai vândut.
S-a ridicat și m-a privit drept. În ochii lui nu mai rămăsese nimic: nici iubire, nici furie. Doar oboseală.
— Cu cât?
— Opt sute de mii de lei.
— Cui?
— Nu știu.
A râs scurt.
— Groaznic. Nu știi? Adică ai dat opt sute de mii unui oarecare escroc?
— Nu era escroc. Eu am crezut…
— Ai crezut! a strigat Ion. Tu mereu gândești cu orice, numai cu capul nu! Eu o viață întreagă am stat la volan, prin zăpadă, pe nopți, pe șosele. Pentru ce, Mariana? Pentru poveștile tale? Pentru vreun frumos din Orient?
Mi-am plecat capul. Lacrimile curgeau, dar nu le ștergeam.
— Iartă-mă…
— E târziu, a spus. Bag divorț. Iar mai departe să te judece Dumnezeu.
A plecat trântind ușa. Eu am rămas singură. În casă era liniște. Doar ceasul ticăia.
Apoi m-am dus în dormitor și am scos de pe raft albumul foto. Eram tineri acolo: nuntă, copii, tirul în fața unui cer albastru. Totul părea viața altcuiva, o viață pe care mi-o furasem singură.
Seara a sunat fiica mea:
— Mamă, de ce nu răspunzi? Tata mi-a scris că v-ați certat. Ce s-a întâmplat?
Am vrut să spun adevărul, dar limba nu m-a ascultat.
— Totul e bine, draga mea. Sunt doar obosită.
M-a crezut. Iar eu am plâns din nou.
Afară cădea încet zăpada, de parcă și ea obosise de iarna aceasta. În cameră era frig, dar nu am pornit căldura. Să intre frigul până la oase. Poate spăla ce e înăuntru.
Am stat lângă fereastră până dimineață. Stelele se stingeau, iar eu mă gândeam câte femei stau poate chiar acum la fel, în întuneric, crezând cuvintele altora, dând totul pentru un miraj. Și deodată am înțeles: nu mai vreau să fiu una dintre ele.
După noaptea aceea, casa s-a golit definitiv. Până și aerul devenise mai greu. Ion și-a luat lucrurile. Fără scandal, fără cuvinte multe. Doar la ușă a spus:
— Nu mă căuta și nu mă suna.
Ușa s-a închis, iar sunetul ei a fost ca o explozie.
Stăteam în mijlocul bucătăriei și nu simțeam nimic. Nici durere, nici rușine, nici lacrimi. Înăuntru parcă arseseră toate ogoarele. Telefonul tăcea. Vecinii șușoteau dincolo de perete. Copiii nu scriau. Tot ce-mi rămăsese: televizorul mic, pisica și cutia cu acte, în care acum locuia golul.
Nu știam cum să trăiesc mai departe.
Mi-am pierdut și serviciul de la școală. Directorul nu mi-a prelungit contractul după concediu.
— Înțelegeți și dumneavoastră, doamnă Mariana, colectivul trebuie să fie un exemplu…
Înțelegeam. Nimeni nu avea nevoie de o bucătăreasă cu reputație proastă și divorț în spate.
Primele săptămâni am trăit ca în vis. Mă trezeam și nu înțelegeam imediat unde sunt. Fierbeam mecanic mămăligă, porneam ceainicul, priveam pe geam la copacii cenușii. Lumea devenise mută.
Într-o seară am luat vechiul telefon, am deschis conversația și am șters tot. Mesaj după mesaj. Fotografie după fotografie. Îmi tremurau degetele, dar nu m-am oprit. Când ecranul a rămas gol, parcă am respirat pentru prima dată.
A doua zi am mers la agenția pentru ocuparea forței de muncă. Femeia de la birou mi-a privit mult formularul.
— Bucătari se caută, dar salariul e mic. La o cârciumioară din piață, de dimineață până seara, puteți?
— Pot, am răspuns.
Așa a început noua mea viață.
Localul era mic: trei mese, o tejghea și miros de aluat prăjit. Proprietara, Doina, o femeie cu privire grea, mi-a spus din prima:
— Eu nu cocoloșesc pe nimeni. Muncești cum trebuie și e bine. Întârzii — cauți alt loc.
Am dat din cap.
Munceam în tăcere. Făceam sarmale, prăjeam chiftele, spălam podeaua. Seara mă întorceam acasă cu picioarele dureroase, dar în cap apărea o liniște ciudată. Nu gol. Mai degrabă pace.
Uneori intrau șoferi de tir, oameni ca Ion. Se așezau la masă, glumeau, mâncau. Unul m-a întrebat într-o zi:
— Nu cumva aveți un soț? Conducea înainte un tir mare.
Am tresărit.
— Nu, am răspuns. Nu mai am.
El n-a înțeles nimic, a dat din cap și și-a terminat ciorba.