Noaptea deseori nu dormeam. Stăteam întinsă, ascultam vântul și mă gândeam: poți pierde aproape totul, mai puțin pe tine însăți. Și deodată mă speriam, pentru că aproape mă pierdusem și pe mine.
Într-o seară am intrat în biserică. Doar să stau. Nu să mă rog. M-am așezat pe bancă, am închis ochii. Mirosea a tămâie și lumânări, lângă mine o bătrână șoptea o rugăciune. Și deodată dinăuntru s-a ridicat un val. Am plâns încet, fără sunet, dar fierbinte. Tot ce se adunase luni întregi a ieșit afară.
După aceea mi-a fost mai ușor. Nu bine. Doar mai ușor.
La ieșire s-a apropiat de mine o femeie căruntă, cu ochi buni.
— Nu plânge, fată, a spus. Toate trec. Chiar și rușinea.
Am dat din cap.
— Și dacă nu trece?
— Atunci Dumnezeu îți dă putere să trăiești cu ea.
Cuvintele acelea au rămas în mine.
A doua zi am dus la serviciu o plăcintă cu mere. Doina s-a mirat:
— Ce sărbătoare e?
— Mi s-a făcut poftă de ceva dulce.
Și pentru prima dată după mult timp am zâmbit. Nu din politețe. Dinăuntru.
Primăvara a venit pe nesimțite. Zăpada s-a topit, drumurile s-au umplut de apă, aerul s-a înmuiat. Într-o dimineață, mergând spre serviciu, am simțit mirosul pământului — umed, viu. Parcă lumea însăși șoptea: încă se poate începe din nou.
În local veneau tot mai mulți oameni. Mâncau, se plângeau, râdeau. Eu ascultam, tăceam, zâmbeam.
Doina bombănea:
— Mariana, umbli ca o umbră. Ai divorțat, gata — trăiește. Altfel arzi pe dinăuntru.
— Am ars deja, răspundeam.
Ea pufnea:
— Atunci e timpul să te răcorești.
Am început să observ lucruri simple. Cum cade lumina dimineții pe masă. Cum miroase pâinea proaspătă. Cum aleargă copiii peste drum spre școală. Viața nu era nici minune, nici pedeapsă. Era doar viață.
Într-o seară am hotărât să mă tund. Într-o frizerie mică de lângă piață, o fată tânără cu păr violet m-a întrebat:
— Cum tăiem?
— Taie tot ce își amintește trecutul, am răspuns.
A râs, dar a făcut-o.
Când m-am văzut în oglindă — păr scurt, privire aspră — ceva a pocnit în mine. De parcă vechea Mariana, credulă și rătăcită, rămăsese pe podea odată cu șuvițele.
La lucru au observat imediat.
— O, Mariana noastră s-a schimbat, a spus Doina. Mai pune și o rochie colorată și cad bărbații grămadă.
Am zâmbit strâmb:
— Nu-mi trebuie bărbați. Să stea lumea liniștită o vreme.
Dar seara, acasă, am scos rochia veche, aceea în care zburasem spre Dubai. Am trecut cu degetele peste material și, deodată, nu am simțit durere. Doar o tristețe ușoară, ca după un film al cărui final îl știi deja, dar ale cărui cadre rămân frumoase.
Am început să mă trezesc mai devreme și să ies dimineața la alergare. Nu repede, nu pentru sport. Doar ca să respir. Măturătorii mișcau lopețile, câinii lătrau, oamenii se grăbeau la muncă. Lumea era vie, iar eu voiam din nou să fiu parte din ea.
Într-o zi a intrat în local o femeie în vârstă. S-a așezat lângă fereastră, a mâncat ciorbă, a tăcut mult, apoi a spus:
— E gustos la dumneavoastră. Și dumneavoastră, domnișoară, sunteți bună.
Am zâmbit:
— Mulțumesc. Ne străduim.
— Numai ochii sunt triști. Nu-i nimic, trece. Important e să gătiți cu drag, atunci se așază și restul.
Vorbele acelea simple m-au încălzit mai mult decât toate complimentele lui Karim.
Seara am văzut un anunț: „Cursuri de perfecționare culinară. Specializare pentru adulți.” Am stat mult în fața lui, apoi am notat numărul. A doua zi am sunat.
— Sigur, veniți, a spus o voce prietenoasă. Avem program și pentru cursanți adulți.
— Am patruzeci și opt de ani, am avertizat.
— Atunci aveți avantajul experienței.
Mi-am cumpărat un caiet nou, un pix, un halat curat. Când am intrat în sală, am simțit emoție ca o elevă.
Profesorul tânăr a zâmbit:
— Bine ați venit, doamnă Mariana. Începem cu bazele bucătăriei profesionale.
Scriam, ascultam, notam. Fiecare cuvânt se așeza pe inimă ca o cusătură peste rană.
Seara, întorcându-mă acasă, m-am oprit în fața unei vitrine. În reflexie era o femeie cu păr scurt și ochi obosiți, dar vii. Mi-am spus încet:
— Ai supraviețuit. Înseamnă că poți trăi mai departe.
Acasă am pus ceainicul, am tăiat mere și am scos vechiul caiet cu rețete. Pe prima pagină scria: „Viața e ca ciorba: cu cât ai mai multă răbdare, cu atât iese mai bună.”
Am râs. Și pentru prima dată în râsul acela nu era amărăciune.
A trecut aproape un an. Primăvara a venit din nou — luminoasă, sonoră, cu miros de liliac și pământ ud. Până și aerul părea altul. Mergeam pe stradă, iar soarele, pentru prima dată după mult timp, nu mă durea în ochi, ci mă mângâia.
Viața mea devenise simplă ca pâinea. Trezire la șase, drum spre lucru, miros de aluat, zumzet de vorbe, oboseală seara. Dar în simplitatea aceasta apăruse gust. Acel gust al vieții pe care îl pierdusem când alergasem după un miraj strălucitor.
Localul devenise cunoscut. Apăruseră clienți fideli, glume, vorbe bune. Doina bombănea mereu:
— Mariana, trebuie să deschidem al doilea punct. Ai scânteie în tine.
Eu râdeam:
— Nu e scânteie, e vârsta. Vârsta e când nu mai visezi.
— Ba tu, se pare, abia ai început.