Mă numesc Mariana. Sunt femeia aceea care, într-o zi, și-a trădat soțul pentru un bărbat oriental fermecător, a crezut într-o poveste strălucitoare din Dubai și a hotărât să rămână lângă cineva pe care îl văzuse doar de câteva ori. Privită din afară, alegerea mea pare curată nebunie. Dar atunci aveam impresia că, pentru prima dată în viață, nu aleg datoria, nu aleg obișnuința, nu aleg frica, ci iubirea.
Uneori, viața seamănă cu o oală uriașă de ciorbă groasă: fierbe, clocotește, aburul se ridică, dar gustul rămâne același, zi după zi, fără nicio schimbare. Aveam patruzeci și opt de ani. Lucram bucătăreasă la cantina unei școli, iar mirosul de varză fiartă, griș cu lapte, tocăniță și gălăgie de copii intrase în mine atât de adânc, încât mi se părea că mă urmărește și noaptea.
Diminețile mele începeau mereu la fel. Mă trezeam la cinci și jumătate, îmi legam basmaua pe cap, verificam aragazurile, puneam apa pentru terci, trăgeam spre mine oalele mari, cuțitele, ceapa, morcovii. Mâinile îmi miroseau de mult a bucătărie, iar înăuntru parcă se cuibărise ceva tăcut, neîmplinit, fără nume. Soțul meu, Ion, era șofer de tir.
Pe acasă apărea rar: două zile, uneori o săptămână. Mirosea a motorină, a drum lung și a oboseală grea, ca o geacă udă. Aproape că nu mai vorbeam. Totul devenise uscat, mecanic, ca după un regulament: venea, mânca, se întindea, adormea. Uneori mă surprindeam gândind ceva îngrozitor: nu așteptam să se întoarcă, ci ziua în care avea să plece din nou în cursă, ca să nu mai văd golul din ochii lui.
Se spune că obișnuința devine a doua natură. Dar ce faci când obișnuința ta este singurătatea?
Copiii crescuseră de mult. Băiatul plecase la București, fata locuia într-un oraș din județ. Sunau rar — fiecare cu viața lui, cu grijile lui, cu ratele și planurile lui. Eu mă simțeam tot mai des în plus: pentru ei, pentru soțul meu, chiar și pentru mine însămi.
Doar școala mă mai ținea pe linia de plutire. Acolo era zgomot, alergătură, copii care îmi spuneau tanti Mariana și zâmbeau când le puneam porție dublă. Uneori, când frecam câte o tavă uriașă, îmi imaginam că odată cu grăsimea și firimiturile arse spăl de pe mine anii trăiți degeaba. Dar apa se ducea pe scurgere, iar viața rămânea aceeași.
După tură mergeam acasă pe o străduță îngustă, printre garduri strâmbe. În casă mă așteptau covorul vechi de pe perete, televizorul cu știri despre scumpiri și războaie, ceainicul și liniștea. Îmi făceam ceai, mă așezam lângă fereastră și priveam cum zăpada cenușie se așterne pe acoperișuri. Și într-o zi, în mine s-a ridicat o dorință tăcută, încăpățânată: să plec. Oriunde. La capătul lumii, dacă se poate. Undeva unde nimeni nu știe cine sunt.
Uneori luam telefonul și răsfoiam fotografii frumoase. Mare, palmieri, plaje, zgârie-nori, orașe aprinse ca bijuteriile. Cel mai mult mă atrăgea Dubaiul — lucios, imposibil, parcă desenat. Nu fusesem niciodată în străinătate. Nici la mare nu avusesem parte de o vacanță adevărată. Dar luminile acelea din poze parcă mă chemau: vino, aici poți începe din nou.
Am scos cutia de tablă de la biscuiți, în care ani la rând pusesem câte puțin deoparte. Zece lei, douăzeci, uneori o sută după primă. Am descoperit că aproape îmi ajungeau banii.
Stăteam deasupra lor și nu puteam să mă mișc. Puteau fi necesari pentru dentist, pentru reparații, pentru o zi neagră. Dar pentru prima dată după mulți ani tremuram nu de frică, ci de speranță. Am tăcut mult. Apoi m-am dus la bucătărie, mi-am turnat ceai și am spus atât de încet, încât abia m-am auzit:
— Mariana, ori acum, ori niciodată.
Când Ion m-a sunat de pe drum, am vorbit ca de obicei: despre școală, frig, mașina vecinului care iar blocase intrarea. Nu i-am spus niciun cuvânt despre faptul că a doua zi urma să merg la agenția de turism. N-ar fi înțeles. El trăia de mult ca în cabina tirului: traseu, cursă, parcare, casă. Iar eu, dintr-odată, hotărâsem să ies de pe drumul acesta.
În agenția de turism mirosea a cafea și hârtie proaspătă. O fată tânără, cu ruj aprins, mi-a zâmbit:
— Vă caut ceva liniștit sau ceva cu aventură?
M-am pierdut.
— Cred că ceva cu aventură, am răspuns, mirându-mă singură de mine.
Seara am scos valiza. Veche, zgâriată, din vremea când mergeam cu copiii la rude. Am scos rochiile pe care nu le mai purtasem de ani. Una albastră, alta cu flori. Le-am probat și m-am privit mult în oglindă. Mă privea o femeie obosită. Dar nu moartă. Vie. O femeie care, cândva, știa să viseze.
Aproape că n-am dormit. Afară urla vântul, ceasul ticăia încet, parcă dinadins lungea noaptea. În cap mi se învârteau gânduri: „Dacă află Ion? Dacă se strică totul? Dacă o să regret?” Dar neliniștea se amesteca cu senzația că se apropie ceva mare. Ca și cum o ușă închisă toată viața se întredeschisese, în sfârșit.
Dimineața m-am trezit zâmbind. Pentru prima dată după mulți ani. În bucătărie era același ceainic, același linoleum vechi, aceleași perdele. Dar totul părea altfel. Am spus încet:
— Zbor la Dubai.