Când află că umilința pregătită de el se transformase în ceva cu totul diferit, Mircea nu-și mai putu stăpâni furia. Ceea ce trebuia să fie o pedeapsă îi aducea fiicei lui fericire. Pentru el, acest lucru era de neacceptat.
O chemă de îndată pe Ileana într-unul dintre turnurile înalte ale palatului.
Când tânăra intră, regele Mircea o întâmpină cu fălcile încleștate.
— Ai uitat cu desăvârșire cine ești? șuieră el. O prințesă nu se coboară în noroi! El nu este decât un rob! Iar tu ești rușinea mea!
Altădată, asemenea cuvinte i-ar fi sfâșiat sufletul.
Acum nu mai aveau aceeași putere.
Pentru prima dată, Ileana începuse să se vadă nu prin ochii tatălui ei, ci prin ceea ce simțea în propria inimă.
Câteva zile mai târziu, pe când mergeau prin grădină, o adiere ușoară ridică o petală și o prinse în părul Ilenei.
Matei întinse mâna cu sfială și îndepărtă petala, atingând-o abia simțit. Imediat după aceea se retrase.
— Iertați-mă… n-ar fi trebuit să vă ating…
Ileana îi prinse mâna între palmele ei.
— Nu-ți cere iertare, spuse ea cu blândețe. Nimeni nu s-a purtat vreodată cu mine cu atâta grijă cum ai făcut-o tu.
Privirile lor se întâlniră.
De data aceasta nu mai exista teamă.
Nu mai exista umilință.
Nici rușine.
Erau doar doi oameni care, în sfârșit, se vedeau unul pe celălalt cu adevărat.
A doua zi, Ileana aduse în grădină fructe proaspete.
Se așezară unul lângă altul, împărțiră pâinea și merele, vorbiră mult, râseră și descoperiră că până și tăcerea putea fi împărțită fără apăsare. Păreau două suflete rătăcite care se căutaseră ani întregi și, în sfârșit, se găsiseră.
Însă, de la una dintre ferestrele etajelor de sus, o slujnică tânără îi urmărea cu atenție.
Ceea ce văzu îi fu de ajuns ca să înțeleagă adevărul.
Fiica regelui se îndrăgostise de bărbatul care îi fusese dat drept pedeapsă.
Vestea ajunse curând la rege.
Mircea fu cuprins de o furie oarbă.
— Destul! strigă el atât de tare, încât glasul îi răsună prin tot palatul. Despărțiți-i imediat! Închideți fata în odaia ei! Ferecați grădina! Iar pe robul acela luați-l din fața mea!
Porunca fu împlinită în aceeași zi.
Ileana fu încuiată în cameră.
Stătea lângă fereastră și plângea în tăcere, fără să lase pe nimeni să-i vadă lacrimile.
Dar, alături de durere, în ea apăruse ceva nou.
Pentru prima dată, avea o iubire pentru care merita să lupte.
Matei fu încătușat din nou cu lanțuri grele și aruncat într-o temniță atât de întunecată, încât nici lumina zilei nu ajungea până la el.
Fierul rece îi rănea pielea.
Totuși, gândul că era despărțit de Ileana îl durea mai mult decât lanțurile.
În a șaptea zi, Ileana scrise pe ascuns un bilețel.
„Mă gândesc la tine cu fiecare răsuflare. Dacă mai auzi glasul meu în inima ta, să știi că și astăzi inima mea bate alături de a ta. Orice s-ar întâmpla, nu-ți pierde nădejdea.”
Uneia dintre slujnice i se făcu milă de ea.
Fără să fie văzută, ascunse biletul în pâinea dusă lui Matei.
Când găsi hârtia și citi rândurile, întregul trup începu să-i tremure.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Dar nu erau lacrimi de deznădejde, ci lacrimile unui curaj care se năștea din nou.
În noaptea aceea, stând singur în temnița întunecată, se întrebă pentru prima dată dacă ar putea scăpa. Din acel moment, nu mai avu decât un singur gând: să găsească o cale de a se întoarce la Ileana.
Între timp, regele Mircea pregătea un plan și mai crud. Voia să încheie pentru totdeauna tot ceea ce se întâmplase. Hotărî s-o mărite pe Ileana cu un mare ban bătrân, dar foarte influent. În ochii lui, această căsătorie avea să salveze cinstea coroanei și să închidă definitiv pagina pe care el o numea rușinoasă.
Când auzi vestea, Ileana nu strigă și nu se împotrivi.
Se opri în fața oglinzii.
Își privi chipul vreme îndelungată.
Apoi rosti atât de încet, încât abia se auzi:
— A venit vremea…
În noaptea aceea, în sălile mari ale palatului se ținea un ospăț. Boierii ridicau cupele de aur, muzicanții cântau, iar oamenii râdeau fără să bănuiască furtuna ce se apropia.
Ileana îmbrăcă în tăcere haine de slujnică. Își acoperi părul, trecu nevăzută prin coridoarele bucătăriei și coborî prin vechile tuneluri de sub palat până la temniță.
Când o văzu, Matei nu-și putu crede ochilor.
— Chiar… ai venit? șopti el cu glas tremurat.
Ileana îl cuprinse fără să mai stea pe gânduri.
— Vor să mă dea unui bătrân, spuse ea printre răsuflări. Dar nu voi lăsa niciodată să se întâmple.
Matei îi atinse ușor obrazul cu una dintre mâini.
— Nu ești proprietatea nimănui, Ileana… Îți aparții doar ție. Dacă trebuie să fugi, voi merge cu tine. Nu te voi lăsa singură.
Cu ajutorul slujnicei credincioase, străbătură tunelurile vechi și uitate până ajunseră în spatele grădinilor palatului.
Lumina lunii le arginta drumul.
Pentru prima dată în viețile lor, mergeau unul lângă celălalt fără să fie siliți să-și ascundă dragostea.
Libertatea lor nu dură însă mult.
Străjerii îi zăriră.
În scurt timp, clopotele de alarmă începură să răsune în toată cetatea.
Regele se ridică furios.
— Aduceți-mi fata înapoi! Iar pe rob să-l omorâți pe loc! porunci el.