Cei doi alergau fără oprire.
Au străbătut ogoare.
Au urmat poteci prin pădure.
Au trecut prin văi adânci și peste drumuri pline de pietre.
Și, cu toate că teama îi urmărea la fiecare pas, uneori izbucneau în râs.
Pentru prima dată erau cu adevărat liberi.
Într-o noapte, odihnindu-se sub cerul plin de stele, Ileana spuse încet:
— Dacă ne este scris să murim… atunci să murim împreună.
Matei clătină hotărât din cap.
— Nu. Nu vom muri. Vom trăi. Oricât ne-ar costa, vom trăi.
Când se revărsară zorii, auziră în depărtare tropot de cai.
Până atunci însă reușiseră să-și piardă urma.
Dormiră sub copaci.
Mâncară fructe sălbatice și rădăcini găsite în pădure.
Băură apă din pâraie.
Când picioarele Ilenei se umplură de răni și sânge din cauza pietrelor, Matei o ridică în brațe fără să ezite și o purtă kilometri întregi.
Prințesa care crescuse între perdele de catifea, farfurii de aur și fast domnesc se spăla acum în apele reci ale râurilor, dormea pe pământ și, cu toate acestea, simțea pentru prima oară că trăiește cu adevărat.
Într-o zi îl privi pe Matei și zâmbi.
— Sunt liberă… Și pentru prima dată în viața mea mă simt frumoasă.
În a patra zi de călătorie ajunseră într-un sat mic.
Un țăran bătrân observă semnul domnesc pe care Ileana îl purta la gât.
Pentru câțiva galbeni, îi trădă și le spuse ostașilor unde aveau să-i găsească.
În dimineața următoare, chiar la răsărit, se treziră înconjurați.
Căpitanul strigă:
— Predați-vă în numele regelui!
Matei se așeză imediat în fața Ilenei.
Nu avea nicio armă.
Dar în ochii lui nu se vedea nici cea mai mică urmă de teamă.
— Dacă vreți s-o luați, va trebui să treceți mai întâi de mine.
Ostașii râseră batjocoritor.
Tocmai se pregăteau să înainteze, când Ileana strigă:
— Opriți-vă!
Toți rămaseră fără voie pe loc.
— Sunt fiica regelui! Și vă poruncesc să mă ascultați!
Hotărârea din glasul ei era atât de puternică, încât până și cei mai aspri soldați rămaseră nemișcați câteva clipe.
Ileana continuă:
— Nu mă aflu aici pentru că aș fi fost luată cu sila. Eu am ales acest drum. Sunt un om liber. Nimeni în afară de mine nu are dreptul să hotărască alături de cine îmi voi trăi viața.
Căpitanul tăcu multă vreme.
În cele din urmă trase aer adânc în piept.
— Să nu-i faceți rău robului, porunci el.
Pe Matei îl încătușară și îl luară cu ei.
Ileana fu dusă din nou la palat.
O săptămână mai târziu, în tot regatul fu vestită o mare ceremonie.
Regele Mircea își pierduse cu totul cumpătul sub puterea furiei.
Voia să-și arate din nou autoritatea în fața poporului.
Planul lui era limpede.
Mai întâi urma să anunțe logodna Ilenei cu bătrânul mare ban, iar apoi să poruncească uciderea lui Matei sub privirile tuturor.
Dar și Ileana își pregătise răspunsul.
Când ușile sălii celei mari se deschiseră, ea nu intră ca o prizonieră înfricoșată, ci ca o femeie hotărâtă să-și apere adevărul.
Purta o rochie simplă.
Părul îi cădea firesc peste umeri.
Pe chip nu-i mai rămăsese nicio urmă de frică.
Alături de ea stătea Matei, cu mâinile prinse în lanțuri, dar cu fruntea ridicată.
Regele se ridică și se pregăti să vorbească, însă Ileana îi luă înainte.
— Tată… înainte ca tu să rostești vreun cuvânt, eu mă voi adresa oamenilor din această sală.
Liniștea se așternu dintr-odată.
Ileana respiră adânc.
Apoi vorbi cu un glas puternic, ca să fie auzită de fiecare om:
— Am fost dată acestui bărbat ca pedeapsă. Am fost umilită, respinsă și ascunsă de ochii lumii de parcă aș fi fost o rușine. Dar tocmai în locul în care lumina abia pătrundea am găsit ceea ce palatul acesta nu mi-a oferit niciodată.
Se opri.
Apoi își rosti cuvintele rar, apăsând fiecare silabă.
— Iubire adevărată… Iubire curată… Iubire care nu cere nimic în schimb…
Printre cei adunați izbucniră șoapte uimite.
Chipul regelui deveni alb de furie.
Ileana nu-și desprinse ochii de la el.
— Când toți mă priveau de sus, el a fost singurul care m-a respectat. Când propria mea familie vedea în mine numai rușine, el a văzut omul dinăuntru. Deși a fost tratat mai rău decât un animal, tot el m-a învățat ce înseamnă să fii cu adevărat viu.
Inspiră încă o dată adânc.
Apoi își încheie vorbele cu o hotărâre ce păru să zguduie întreaga sală:
— De aceea, în fața tuturor celor de aici, îmi spun alegerea. Îl aleg pe Matei. Ca pe omul pe care îl iubesc… Ca pe tovarășul vieții mele… Ca pe soțul meu… Și ca pe egalul meu în toate.
Se lăsă o tăcere scurtă.
După aceea, Ileana rosti ultima frază ca pe o sfidare adresată întregii curți:
— Dacă pentru alegerea aceasta mă veți închide, voi primi și asta. Dar să nu uitați: o putere lipsită de iubire este sortită, mai devreme sau mai târziu, să se prăbușească.
La început, peste sală căzu o liniște grea.
Nimeni nu vorbea.
Nimeni nu se mișca.
Părea că toți uitaseră până și să respire.
Apoi se întâmplă ceva la care nimeni nu se așteptase.
O slujnică tânără își lovi încet palmele una de alta.
Un singur sunet de aplauze răsună în liniștea adâncă.
Apoi i se alătură altcineva.
Și încă unul.
În doar câteva clipe, aplauzele se ridicară ca un val.