— Nu te vei atinge de ea nici măcar cu un deget, dacă nu-ți va cere. Dar, din ziua aceasta și până la moarte, vei trăi alături de ea.
În noaptea aceea, Ileana se întinse pe salteaua subțire și rămase multă vreme cu ochii la tavan. Afară ploua mărunt, iar picăturile loveau ușor fereastra și se auzeau limpede în odaia goală. Bărbatul se înveli într-o pătură veche așternută pe podea și adormi fără zgomot.
Încăperea era cufundată într-o tăcere adâncă, dar nu semăna cu tăcerea din palat. Aici nu existau priviri care s-o disprețuiască, insulte șoptite sau ură ascunsă. Era doar liniște. Omul de lângă ea nu o privea cu scârbă și nu încerca s-o umilească.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, Ileana își dădu seama că nu-i era frică. În sufletul ei apăruse un gol ciudat, însă nu era unul dureros. Dimpotrivă, părea să facă loc unui început pe care viața nu i-l îngăduise până atunci.
Când se lumină de ziuă, bărbatul se ridică foarte încet. Ca să n-o trezească, aproape că își ținea răsuflarea și pășea atât de atent, încât abia atingea podeaua. Ileana deschisese deja ochii și îl urmărea în tăcere.
Întreaga ei viață fusese înconjurată de oameni care îi zâmbeau în față și o răneau pe ascuns. Acum, singurul om rămas lângă ea era cel pe care tatăl ei îl socotea mai prejos decât toți ceilalți: un bărbat tăcut, zdrobit de suferință, dar care nu îi făcea niciun rău.
În dimineața celei de-a treia zile, el își adună curajul și vorbi pentru prima oară.
— Domniță… să vă aduc puțină pâine? întrebă el cu un glas atât de stins, încât aproape nu se auzea.
Ileana rămase pentru o clipă nemișcată. Nu se așteptase la întrebare. Apoi își mișcă ușor capul și răspunse liniștit:
— Nu… nu mi-e foame.
Mințea. Îi era foame, dar nu găsea în ea puterea de a recunoaște. Matei nu o întrebă nimic în plus. Nu insistă, nu zâmbi ironic și nu încercă să o constrângă. Doar înclină capul și ieși fără zgomot din odaie.
În ziua a patra curăță întreaga podea de piatră. În a cincea se trezi cu mult înaintea Ilenei și aprinse focul în vatră, astfel încât încăperea deveni pentru întâia oară cu adevărat caldă. În a șasea zi lăsă pe masă un mănunchi mic de flori de câmp culese de afară. Nu dădu nicio explicație și nu așteptă nimic în schimb.
Abia în ziua a șaptea, Ileana fu cea care rupse tăcerea lungă și precaută dintre ei.
— Cum te cheamă? întrebă ea încet.
Bărbatul ezită o clipă. Apoi, pentru prima dată, își ridică privirea și o privi drept în ochi.
— Matei.
Ileana îi repetă numele fără grabă.
— Matei…
Nu era un nume împodobit cu titluri și nici nu purta în el semnul vreunei familii nobile. Cu toate acestea, îi trezea o căldură pe care nu o putea explica. Numele acela era simplu, sincer și adevărat, mai viu decât tot ce cunoscuse printre fastul și prefăcătoria curții.
Pe măsură ce zilele treceau, începură să petreacă tot mai mult timp împreună. Grădina veche din spatele palatului deveni refugiul lor. Se plimbau ore întregi printre tufele de trandafiri arse de brumă, straturile cu pământ crăpat și aleile peste care se așternuse liniștea.
Într-o zi, Matei îi arătă tufele de lavandă și spuse cu glas domol:
— Plantele acestea devin cel mai puternice după ce sunt tunse fără milă. Când le sunt deranjate rădăcinile și pământul din jur este răscolit, toți cred că au murit. Dar tocmai atunci încep să prindă viață din nou. Când par că și-au pierdut puterea, de fapt se pregătesc să renască.
Ileana îl privi uimită. Cuvintele lui nu o răneau. Dimpotrivă, ajungeau încet într-un loc din inima ei pe care nimeni nu reușise să-l atingă de foarte mult timp.
— Dar tu? șopti ea. Ai fost nevoit să-ți începi viața de la capăt de multe ori?
Pe buzele lui Matei apăru un zâmbet scurt și trist.
— Am încetat să mai număr cu multă vreme în urmă.
Ileana izbucni într-un râs neașteptat.
Sunetul era atât de firesc, încât o surprinse chiar și pe ea. Aproape că uitase cum suna propriul ei râs, pierdut undeva în copilărie. Din ziua aceea, începură să îngrijească grădina împreună. Ileana îngenunchea pe pământ fără să-i pese că își murdărea tivul rochiei scumpe. Matei îi arăta cu răbdare cum să taie crengile uscate, cum să ude rădăcinile și cum să redea putere pământului. Niciodată nu îi încălca limitele și avea grijă să nu-i provoace nici cea mai mică neliniște.
Într-o dimineață, Ileana se opri în fața oglinzii și se privi multă vreme.
Trupul îi era același.
Avea în continuare chipul rotund, formele pline și înfățișarea pe care ceilalți o disprețuiseră.
Dar ochii ei nu mai erau aceiași.
Durerea nu mai stăpânea fiecare privire.
În locul ei, încet, se așezau speranța și dorința de a trăi.
Pentru întâia oară, în oglindă nu mai vedea o prințesă de care trebuia să-i fie rușine, ci un om care merita să fie iubit.
Liniștea aceea nu avea însă să dureze.
Slujitorii palatului începură din nou să șușotească.
— Zâmbește când este lângă el…
— Își petrece toate zilele în grădină cu robul acela…
— Între ei nu mai este doar prietenie…
Vorbele ajunseră repede la urechile regelui.