Urca încet treptele de marmură rece, iar fiecare pas părea să-i ceară un efort uriaș. Rochia ei grea, bogat împodobită, îi strângea trupul, în timp ce trena lungă aluneca fără zgomot peste podeaua lustruită a sălii domnești. Toți cei prezenți priveau într-o singură direcție: spre ea. În tăcerea apăsătoare nu exista nici urmă de respect. Se simțeau doar încordarea, așteptarea neliniștită și o teamă pe care nimeni nu îndrăznea s-o rostească. Curtenii învățaseră cu ani în urmă să-și ascundă adevăratele gânduri în spatele zâmbetelor politicoase. Așteptau cuvântul regelui, însă niciunul nu bănuia cât de nemiloasă avea să fie hotărârea lui.
Tânăra se numea Ileana. Era singura fiică a regelui Mircea, stăpânul aspru al unui regat rece de la miazănoapte, pe care îl conducea cu o mână de fier. În acele ținuturi, oamenii erau judecați mai degrabă după chip și trup decât după inimă, iar frumusețea cântărea mai mult decât bunătatea ori caracterul. Încă din ziua în care venise pe lume, Ileana fusese altfel decât prințesele despre care se vorbea la curte. Chiar și copilă fiind, era mai plinuță decât fetele de vârsta ei. Avea obrajii rotunzi, trupul moale și o poftă fără sfârșit pentru bunătățile din bucătăria palatului, iar nici dojenile, nici presiunile nu reușiseră s-o schimbe. În timp ce tinerele domnițe învățau dansuri de curte, reverențe și maniere desăvârșite, Ileana își găsea liniștea printre tăvile cu plăcinte calde, cozonacii abia scoși din cuptor și borcanele cu dulceață. Acolo se simțea în siguranță și tot acolo încerca să-și uite singurătatea.
Cu fiecare an care trecea nu creștea doar Ileana, ci și răceala tatălui ei. La treisprezece ani, slujitoarele începuseră deja să șușotească pe coridoare când o vedeau trecând. La cincisprezece, pretendenții veniți din alte ținuturi refuzau până și să-i privească portretul. Când a împlinit șaptesprezece ani, regele Mircea luase deja o hotărâre. Pentru el, fiica lui nu mai reprezenta viitorul coroanei, ci o povară care trăgea în jos prestigiul familiei și acoperea numele dinastiei de rușine.
Ziua care avea să schimbe totul a venit într-o dimineață pătrunsă de frig, când cerul era acoperit de nori grei, cenușii. Sala tronului era mai plină decât fusese vreodată. Boieri, cavaleri, soli străini și cei mai de seamă oameni ai curții își ocupaseră locurile, fără să știe de ce fuseseră chemați atât de grabnic. Totuși, aerul avea o greutate care le spunea tuturor că nu era vorba despre o ceremonie obișnuită. I-au pus Ilenei cu forța o rochie de protocol prea strâmtă pentru ea. Materialul îi apăsa pieptul și abia mai putea respira. Cu mâinile tremurându-i, și le-a împreunat la piept și a pornit încet spre tron. Tatăl ei o aștepta deja. Chipul îi era tare ca piatra, iar privirea, rece ca iarna.
— Astăzi, rosti regele cu o voce seacă, lipsită de orice urmă de milă, fiica mea va primi soarta pe care o merită.
Un val de neliniște străbătu sala. Cei mai mulți își închipuiră că regele găsise, în sfârșit, un soț potrivit și că urmau să audă vestea unei logodne.
Numai că, după câteva clipe, prin ușile mari nu intră niciun prinț, ci un bărbat încătușat. Era desculț, avea fața murdară de noroi, iar pe trup i se vedeau vânătăi, răni vechi și urme care semănau cu semnele torturii. Părea istovit până la capătul puterilor, dar se străduia totuși să rămână drept.
— Un rob… se auzi în șoaptă din toate colțurile sălii.
Ileana încremeni. În timp ce tatăl ei continua să vorbească, avu senzația că inima i se oprise.
— Dacă fiica mea nu este vrednică să reprezinte coroana, atunci nici bărbatul de lângă ea nu va fi mai presus de nimeni. O dau acestui om. Aceasta este plata pentru slăbiciunea ei, pentru rușinea adusă casei mele și pentru viața fără valoare pe care a dus-o până acum.
Lumea din jurul Ilenei se încețoșă. Lacrimile îi umplură ochii, iar gâtul i se strânse, de parcă nu mai putea scoate niciun sunet. Totuși, nu țipă și nu căzu în genunchi în fața regelui. Așa cum făcuse întreaga viață, își plecă doar capul. Își ascunse durerea înăuntru și își primi destinul fără să rostească un cuvânt.
Nici bărbatul adus lângă ea nu spuse nimic. Stătea cu ochii în pământ, ca și cum și-ar fi dorit să devină nevăzut, să dispară cu totul din acel loc.
Sala se umplu din nou de murmur. Câteva boieroaice își ascunseră zâmbetele batjocoritoare după evantaie brodate. Altele își întoarseră fețele cu o expresie de dezgust. Regele Mircea, în schimb, părea mai mulțumit ca oricând. Era de parcă tocmai își scuturase de pe umeri o povară purtată ani întregi și se eliberase, în sfârșit, de o problemă care îl tulburase prea mult.
După încheierea ceremoniei, Ileana fu dusă într-o aripă îndepărtată a palatului, unde nu mai fusese niciodată. Încăperea ce urma să-i devină locuință fusese cândva o magazie și fusese curățată în grabă doar cât să poată fi folosită. Nu existau mobile scumpe, covoare sau podoabe potrivite unei prințese.
Robului i-au dat o cheie ruginită, o bucată întărită de pâine veche și o singură poruncă:
— Nu te vei atinge de ea nici măcar cu un deget, dacă nu-ți va cere. Dar, din ziua aceasta și până la moarte, vei trăi alături de ea.
În noaptea aceea, Ileana se întinse pe salteaua subțire și rămase multă vreme cu ochii la tavan. Afară ploua mărunt, iar picăturile loveau ușor fereastra și se auzeau limpede în odaia goală. Bărbatul se înveli într-o pătură veche așternută pe podea și adormi fără zgomot.
Încăperea era cufundată într-o tăcere adâncă, dar nu semăna cu tăcerea din palat. Aici nu existau priviri care s-o disprețuiască, insulte șoptite sau ură ascunsă. Era doar liniște. Omul de lângă ea nu o privea cu scârbă și nu încerca s-o umilească.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, Ileana își dădu seama că nu-i era frică. În sufletul ei apăruse un gol ciudat, însă nu era unul dureros. Dimpotrivă, părea să facă loc unui început pe care viața nu i-l îngăduise până atunci.
Când se lumină de ziuă, bărbatul se ridică foarte încet. Ca să n-o trezească, aproape că își ținea răsuflarea și pășea atât de atent, încât abia atingea podeaua. Ileana deschisese deja ochii și îl urmărea în tăcere.
Întreaga ei viață fusese înconjurată de oameni care îi zâmbeau în față și o răneau pe ascuns. Acum, singurul om rămas lângă ea era cel pe care tatăl ei îl socotea mai prejos decât toți ceilalți: un bărbat tăcut, zdrobit de suferință, dar care nu îi făcea niciun rău.
În dimineața celei de-a treia zile, el își adună curajul și vorbi pentru prima oară.
— Domniță… să vă aduc puțină pâine? întrebă el cu un glas atât de stins, încât aproape nu se auzea.
Ileana rămase pentru o clipă nemișcată. Nu se așteptase la întrebare. Apoi își mișcă ușor capul și răspunse liniștit:
— Nu… nu mi-e foame.
Mințea. Îi era foame, dar nu găsea în ea puterea de a recunoaște. Matei nu o întrebă nimic în plus. Nu insistă, nu zâmbi ironic și nu încercă să o constrângă. Doar înclină capul și ieși fără zgomot din odaie.
În ziua a patra curăță întreaga podea de piatră. În a cincea se trezi cu mult înaintea Ilenei și aprinse focul în vatră, astfel încât încăperea deveni pentru întâia oară cu adevărat caldă. În a șasea zi lăsă pe masă un mănunchi mic de flori de câmp culese de afară. Nu dădu nicio explicație și nu așteptă nimic în schimb.
Abia în ziua a șaptea, Ileana fu cea care rupse tăcerea lungă și precaută dintre ei.
— Cum te cheamă? întrebă ea încet.
Bărbatul ezită o clipă. Apoi, pentru prima dată, își ridică privirea și o privi drept în ochi.
— Matei.
Ileana îi repetă numele fără grabă.
— Matei…
Nu era un nume împodobit cu titluri și nici nu purta în el semnul vreunei familii nobile. Cu toate acestea, îi trezea o căldură pe care nu o putea explica. Numele acela era simplu, sincer și adevărat, mai viu decât tot ce cunoscuse printre fastul și prefăcătoria curții.
Pe măsură ce zilele treceau, începură să petreacă tot mai mult timp împreună. Grădina veche din spatele palatului deveni refugiul lor. Se plimbau ore întregi printre tufele de trandafiri arse de brumă, straturile cu pământ crăpat și aleile peste care se așternuse liniștea.
Într-o zi, Matei îi arătă tufele de lavandă și spuse cu glas domol:
— Plantele acestea devin cel mai puternice după ce sunt tunse fără milă. Când le sunt deranjate rădăcinile și pământul din jur este răscolit, toți cred că au murit. Dar tocmai atunci încep să prindă viață din nou. Când par că și-au pierdut puterea, de fapt se pregătesc să renască.
Ileana îl privi uimită. Cuvintele lui nu o răneau. Dimpotrivă, ajungeau încet într-un loc din inima ei pe care nimeni nu reușise să-l atingă de foarte mult timp.
— Dar tu? șopti ea. Ai fost nevoit să-ți începi viața de la capăt de multe ori?
Pe buzele lui Matei apăru un zâmbet scurt și trist.
— Am încetat să mai număr cu multă vreme în urmă.
Ileana izbucni într-un râs neașteptat.
Sunetul era atât de firesc, încât o surprinse chiar și pe ea. Aproape că uitase cum suna propriul ei râs, pierdut undeva în copilărie. Din ziua aceea, începură să îngrijească grădina împreună. Ileana îngenunchea pe pământ fără să-i pese că își murdărea tivul rochiei scumpe. Matei îi arăta cu răbdare cum să taie crengile uscate, cum să ude rădăcinile și cum să redea putere pământului. Niciodată nu îi încălca limitele și avea grijă să nu-i provoace nici cea mai mică neliniște.
Într-o dimineață, Ileana se opri în fața oglinzii și se privi multă vreme.
Trupul îi era același.
Avea în continuare chipul rotund, formele pline și înfățișarea pe care ceilalți o disprețuiseră.
Dar ochii ei nu mai erau aceiași.
Durerea nu mai stăpânea fiecare privire.
În locul ei, încet, se așezau speranța și dorința de a trăi.
Pentru întâia oară, în oglindă nu mai vedea o prințesă de care trebuia să-i fie rușine, ci un om care merita să fie iubit.
Liniștea aceea nu avea însă să dureze.
Slujitorii palatului începură din nou să șușotească.
— Zâmbește când este lângă el…
— Își petrece toate zilele în grădină cu robul acela…
— Între ei nu mai este doar prietenie…
Vorbele ajunseră repede la urechile regelui.
Când află că umilința pregătită de el se transformase în ceva cu totul diferit, Mircea nu-și mai putu stăpâni furia. Ceea ce trebuia să fie o pedeapsă îi aducea fiicei lui fericire. Pentru el, acest lucru era de neacceptat.
O chemă de îndată pe Ileana într-unul dintre turnurile înalte ale palatului.
Când tânăra intră, regele Mircea o întâmpină cu fălcile încleștate.
— Ai uitat cu desăvârșire cine ești? șuieră el. O prințesă nu se coboară în noroi! El nu este decât un rob! Iar tu ești rușinea mea!
Altădată, asemenea cuvinte i-ar fi sfâșiat sufletul.
Acum nu mai aveau aceeași putere.
Pentru prima dată, Ileana începuse să se vadă nu prin ochii tatălui ei, ci prin ceea ce simțea în propria inimă.
Câteva zile mai târziu, pe când mergeau prin grădină, o adiere ușoară ridică o petală și o prinse în părul Ilenei.
Matei întinse mâna cu sfială și îndepărtă petala, atingând-o abia simțit. Imediat după aceea se retrase.
— Iertați-mă… n-ar fi trebuit să vă ating…
Ileana îi prinse mâna între palmele ei.
— Nu-ți cere iertare, spuse ea cu blândețe. Nimeni nu s-a purtat vreodată cu mine cu atâta grijă cum ai făcut-o tu.
Privirile lor se întâlniră.
De data aceasta nu mai exista teamă.
Nu mai exista umilință.
Nici rușine.
Erau doar doi oameni care, în sfârșit, se vedeau unul pe celălalt cu adevărat.
A doua zi, Ileana aduse în grădină fructe proaspete.
Se așezară unul lângă altul, împărțiră pâinea și merele, vorbiră mult, râseră și descoperiră că până și tăcerea putea fi împărțită fără apăsare. Păreau două suflete rătăcite care se căutaseră ani întregi și, în sfârșit, se găsiseră.
Însă, de la una dintre ferestrele etajelor de sus, o slujnică tânără îi urmărea cu atenție.
Ceea ce văzu îi fu de ajuns ca să înțeleagă adevărul.
Fiica regelui se îndrăgostise de bărbatul care îi fusese dat drept pedeapsă.
Vestea ajunse curând la rege.
Mircea fu cuprins de o furie oarbă.
— Destul! strigă el atât de tare, încât glasul îi răsună prin tot palatul. Despărțiți-i imediat! Închideți fata în odaia ei! Ferecați grădina! Iar pe robul acela luați-l din fața mea!
Porunca fu împlinită în aceeași zi.
Ileana fu încuiată în cameră.
Stătea lângă fereastră și plângea în tăcere, fără să lase pe nimeni să-i vadă lacrimile.
Dar, alături de durere, în ea apăruse ceva nou.
Pentru prima dată, avea o iubire pentru care merita să lupte.
Matei fu încătușat din nou cu lanțuri grele și aruncat într-o temniță atât de întunecată, încât nici lumina zilei nu ajungea până la el.
Fierul rece îi rănea pielea.
Totuși, gândul că era despărțit de Ileana îl durea mai mult decât lanțurile.
În a șaptea zi, Ileana scrise pe ascuns un bilețel.
„Mă gândesc la tine cu fiecare răsuflare. Dacă mai auzi glasul meu în inima ta, să știi că și astăzi inima mea bate alături de a ta. Orice s-ar întâmpla, nu-ți pierde nădejdea.”
Uneia dintre slujnice i se făcu milă de ea.
Fără să fie văzută, ascunse biletul în pâinea dusă lui Matei.
Când găsi hârtia și citi rândurile, întregul trup începu să-i tremure.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Dar nu erau lacrimi de deznădejde, ci lacrimile unui curaj care se năștea din nou.
În noaptea aceea, stând singur în temnița întunecată, se întrebă pentru prima dată dacă ar putea scăpa. Din acel moment, nu mai avu decât un singur gând: să găsească o cale de a se întoarce la Ileana.
Între timp, regele Mircea pregătea un plan și mai crud. Voia să încheie pentru totdeauna tot ceea ce se întâmplase. Hotărî s-o mărite pe Ileana cu un mare ban bătrân, dar foarte influent. În ochii lui, această căsătorie avea să salveze cinstea coroanei și să închidă definitiv pagina pe care el o numea rușinoasă.
Când auzi vestea, Ileana nu strigă și nu se împotrivi.
Se opri în fața oglinzii.
Își privi chipul vreme îndelungată.
Apoi rosti atât de încet, încât abia se auzi:
— A venit vremea…
În noaptea aceea, în sălile mari ale palatului se ținea un ospăț. Boierii ridicau cupele de aur, muzicanții cântau, iar oamenii râdeau fără să bănuiască furtuna ce se apropia.
Ileana îmbrăcă în tăcere haine de slujnică. Își acoperi părul, trecu nevăzută prin coridoarele bucătăriei și coborî prin vechile tuneluri de sub palat până la temniță.
Când o văzu, Matei nu-și putu crede ochilor.
— Chiar… ai venit? șopti el cu glas tremurat.
Ileana îl cuprinse fără să mai stea pe gânduri.
— Vor să mă dea unui bătrân, spuse ea printre răsuflări. Dar nu voi lăsa niciodată să se întâmple.
Matei îi atinse ușor obrazul cu una dintre mâini.
— Nu ești proprietatea nimănui, Ileana… Îți aparții doar ție. Dacă trebuie să fugi, voi merge cu tine. Nu te voi lăsa singură.
Cu ajutorul slujnicei credincioase, străbătură tunelurile vechi și uitate până ajunseră în spatele grădinilor palatului.
Lumina lunii le arginta drumul.
Pentru prima dată în viețile lor, mergeau unul lângă celălalt fără să fie siliți să-și ascundă dragostea.
Libertatea lor nu dură însă mult.
Străjerii îi zăriră.
În scurt timp, clopotele de alarmă începură să răsune în toată cetatea.
Regele se ridică furios.
— Aduceți-mi fata înapoi! Iar pe rob să-l omorâți pe loc! porunci el.
Cei doi alergau fără oprire.
Au străbătut ogoare.
Au urmat poteci prin pădure.
Au trecut prin văi adânci și peste drumuri pline de pietre.
Și, cu toate că teama îi urmărea la fiecare pas, uneori izbucneau în râs.
Pentru prima dată erau cu adevărat liberi.
Într-o noapte, odihnindu-se sub cerul plin de stele, Ileana spuse încet:
— Dacă ne este scris să murim… atunci să murim împreună.
Matei clătină hotărât din cap.
— Nu. Nu vom muri. Vom trăi. Oricât ne-ar costa, vom trăi.
Când se revărsară zorii, auziră în depărtare tropot de cai.
Până atunci însă reușiseră să-și piardă urma.
Dormiră sub copaci.
Mâncară fructe sălbatice și rădăcini găsite în pădure.
Băură apă din pâraie.
Când picioarele Ilenei se umplură de răni și sânge din cauza pietrelor, Matei o ridică în brațe fără să ezite și o purtă kilometri întregi.
Prințesa care crescuse între perdele de catifea, farfurii de aur și fast domnesc se spăla acum în apele reci ale râurilor, dormea pe pământ și, cu toate acestea, simțea pentru prima oară că trăiește cu adevărat.
Într-o zi îl privi pe Matei și zâmbi.
— Sunt liberă… Și pentru prima dată în viața mea mă simt frumoasă.
În a patra zi de călătorie ajunseră într-un sat mic.
Un țăran bătrân observă semnul domnesc pe care Ileana îl purta la gât.
Pentru câțiva galbeni, îi trădă și le spuse ostașilor unde aveau să-i găsească.
În dimineața următoare, chiar la răsărit, se treziră înconjurați.
Căpitanul strigă:
— Predați-vă în numele regelui!
Matei se așeză imediat în fața Ilenei.
Nu avea nicio armă.
Dar în ochii lui nu se vedea nici cea mai mică urmă de teamă.
— Dacă vreți s-o luați, va trebui să treceți mai întâi de mine.
Ostașii râseră batjocoritor.
Tocmai se pregăteau să înainteze, când Ileana strigă:
— Opriți-vă!
Toți rămaseră fără voie pe loc.
— Sunt fiica regelui! Și vă poruncesc să mă ascultați!
Hotărârea din glasul ei era atât de puternică, încât până și cei mai aspri soldați rămaseră nemișcați câteva clipe.
Ileana continuă:
— Nu mă aflu aici pentru că aș fi fost luată cu sila. Eu am ales acest drum. Sunt un om liber. Nimeni în afară de mine nu are dreptul să hotărască alături de cine îmi voi trăi viața.
Căpitanul tăcu multă vreme.
În cele din urmă trase aer adânc în piept.
— Să nu-i faceți rău robului, porunci el.
Pe Matei îl încătușară și îl luară cu ei.
Ileana fu dusă din nou la palat.
O săptămână mai târziu, în tot regatul fu vestită o mare ceremonie.
Regele Mircea își pierduse cu totul cumpătul sub puterea furiei.
Voia să-și arate din nou autoritatea în fața poporului.
Planul lui era limpede.
Mai întâi urma să anunțe logodna Ilenei cu bătrânul mare ban, iar apoi să poruncească uciderea lui Matei sub privirile tuturor.
Dar și Ileana își pregătise răspunsul.
Când ușile sălii celei mari se deschiseră, ea nu intră ca o prizonieră înfricoșată, ci ca o femeie hotărâtă să-și apere adevărul.
Purta o rochie simplă.
Părul îi cădea firesc peste umeri.
Pe chip nu-i mai rămăsese nicio urmă de frică.
Alături de ea stătea Matei, cu mâinile prinse în lanțuri, dar cu fruntea ridicată.
Regele se ridică și se pregăti să vorbească, însă Ileana îi luă înainte.
— Tată… înainte ca tu să rostești vreun cuvânt, eu mă voi adresa oamenilor din această sală.
Liniștea se așternu dintr-odată.
Ileana respiră adânc.
Apoi vorbi cu un glas puternic, ca să fie auzită de fiecare om:
— Am fost dată acestui bărbat ca pedeapsă. Am fost umilită, respinsă și ascunsă de ochii lumii de parcă aș fi fost o rușine. Dar tocmai în locul în care lumina abia pătrundea am găsit ceea ce palatul acesta nu mi-a oferit niciodată.
Se opri.
Apoi își rosti cuvintele rar, apăsând fiecare silabă.
— Iubire adevărată… Iubire curată… Iubire care nu cere nimic în schimb…
Printre cei adunați izbucniră șoapte uimite.
Chipul regelui deveni alb de furie.
Ileana nu-și desprinse ochii de la el.
— Când toți mă priveau de sus, el a fost singurul care m-a respectat. Când propria mea familie vedea în mine numai rușine, el a văzut omul dinăuntru. Deși a fost tratat mai rău decât un animal, tot el m-a învățat ce înseamnă să fii cu adevărat viu.
Inspiră încă o dată adânc.
Apoi își încheie vorbele cu o hotărâre ce păru să zguduie întreaga sală:
— De aceea, în fața tuturor celor de aici, îmi spun alegerea. Îl aleg pe Matei. Ca pe omul pe care îl iubesc… Ca pe tovarășul vieții mele… Ca pe soțul meu… Și ca pe egalul meu în toate.
Se lăsă o tăcere scurtă.
După aceea, Ileana rosti ultima frază ca pe o sfidare adresată întregii curți:
— Dacă pentru alegerea aceasta mă veți închide, voi primi și asta. Dar să nu uitați: o putere lipsită de iubire este sortită, mai devreme sau mai târziu, să se prăbușească.
La început, peste sală căzu o liniște grea.
Nimeni nu vorbea.
Nimeni nu se mișca.
Părea că toți uitaseră până și să respire.
Apoi se întâmplă ceva la care nimeni nu se așteptase.
O slujnică tânără își lovi încet palmele una de alta.
Un singur sunet de aplauze răsună în liniștea adâncă.
Apoi i se alătură altcineva.
Și încă unul.
În doar câteva clipe, aplauzele se ridicară ca un val.
Cavaleri, boieri, soli și slujitori se ridicară pe rând în picioare.
Curând, întreaga sală a tronului fremăta de aplauze puternice.
Ele nu erau doar pentru Ileana.
Oamenii salutau curajul care învinsese frica…
Și demnitatea omenească ridicată deasupra umilinței.
Regele Mircea rămase încremenit.
Pentru prima dată simțea cum puterea pe care o crezuse de neclintit îi aluneca dintre degete.
În clipa aceea înțelese că nu pierduse doar stăpânirea asupra fiicei sale.
Pierduse ceva mult mai important: respectul propriului popor.
Ileana porni încet spre unul dintre străjeri.
Luă în tăcere cheile atârnate la brâul ostașului.
Apoi se opri în fața lui Matei.
Cu mâinile tremurând, desfăcu pe rând lacătele lanțurilor.
Verigile de fier căzură pe podeaua de piatră, iar zgomotul lor se auzi în toată sala.
Matei era, în sfârșit, liber.
Fără nicio ezitare, cei doi se îmbrățișară.
Nu se mai ascundeau și nu se mai temeau.
În mijlocul sălii tronului, sub privirile tuturor, se strânseră unul în brațele celuilalt.
În clipa aceea, nicio lege, niciun titlu și niciun rege nu mai erau mai puternici decât iubirea lor.
Au trecut câteva luni.
Regele Mircea nu mai putu rezista presiunii tot mai mari venite din partea poporului.
În cele din urmă, fu silit să renunțe la coroană și să abdice în mod oficial.
Din toate colțurile regatului, oamenii cerură ca Ileana, care le câștigase inimile nu doar prin curaj, ci și prin dreptate și milă, să preia conducerea.
Astfel, Ileana fu proclamată noua stăpână a țării.
În ziua încoronării, prima ei poruncă nu fu una de răzbunare.
Dimpotrivă, începu să ridice o rânduială mai dreaptă pentru cei care suferiseră ani la rând din pricina nedreptății.
Matei nu căută niciodată titluri.
Nu voia ranguri boierești.
Nu voia putere.
Nu tânjea după slavă sau avere.
Pentru el, cea mai mare cinste era să poată sta lângă femeia pe care o iubea, ca om liber.
De aceea rămase alături de Ileana.
Nu ca un bărbat care trăia din porunca regelui…
Ci ca tovarășul ei de viață și egalul ei în toate.
Ani mai târziu, când oamenii povesteau trecutul, își aminteau mereu același adevăr.
Prințesa care fusese cândva disprețuită, batjocorită și numită rușine din cauza înfățișării ajunsese una dintre cele mai iubite și respectate conducătoare din istoria regatului.
Iar fostul rob, căruia odinioară nici măcar nu i se îngăduia să vorbească, devenise unul dintre cei mai ascultați și mai de încredere sfetnici ai palatului, datorită înțelepciunii, cinstei și simțului său de dreptate.
Fiindcă iubirea lor nu fusese doar povestea a doi oameni care s-au găsit unul pe celălalt.
Ea pusese speranța în locul fricii.
Schimbase felul în care oamenii se priveau.
Schimbase destinul unui regat.
Și le arătase tuturor un adevăr care nu avea să fie uitat:
Iubirea adevărată nu îi salvează doar pe oameni.
Uneori, tot ea face primul pas care schimbă o lume întreagă.