Urca încet treptele de marmură rece, iar fiecare pas părea să-i ceară un efort uriaș. Rochia ei grea, bogat împodobită, îi strângea trupul, în timp ce trena lungă aluneca fără zgomot peste podeaua lustruită a sălii domnești. Toți cei prezenți priveau într-o singură direcție: spre ea. În tăcerea apăsătoare nu exista nici urmă de respect. Se simțeau doar încordarea, așteptarea neliniștită și o teamă pe care nimeni nu îndrăznea s-o rostească. Curtenii învățaseră cu ani în urmă să-și ascundă adevăratele gânduri în spatele zâmbetelor politicoase. Așteptau cuvântul regelui, însă niciunul nu bănuia cât de nemiloasă avea să fie hotărârea lui.
Tânăra se numea Ileana. Era singura fiică a regelui Mircea, stăpânul aspru al unui regat rece de la miazănoapte, pe care îl conducea cu o mână de fier. În acele ținuturi, oamenii erau judecați mai degrabă după chip și trup decât după inimă, iar frumusețea cântărea mai mult decât bunătatea ori caracterul. Încă din ziua în care venise pe lume, Ileana fusese altfel decât prințesele despre care se vorbea la curte. Chiar și copilă fiind, era mai plinuță decât fetele de vârsta ei. Avea obrajii rotunzi, trupul moale și o poftă fără sfârșit pentru bunătățile din bucătăria palatului, iar nici dojenile, nici presiunile nu reușiseră s-o schimbe. În timp ce tinerele domnițe învățau dansuri de curte, reverențe și maniere desăvârșite, Ileana își găsea liniștea printre tăvile cu plăcinte calde, cozonacii abia scoși din cuptor și borcanele cu dulceață. Acolo se simțea în siguranță și tot acolo încerca să-și uite singurătatea.
Cu fiecare an care trecea nu creștea doar Ileana, ci și răceala tatălui ei. La treisprezece ani, slujitoarele începuseră deja să șușotească pe coridoare când o vedeau trecând. La cincisprezece, pretendenții veniți din alte ținuturi refuzau până și să-i privească portretul. Când a împlinit șaptesprezece ani, regele Mircea luase deja o hotărâre. Pentru el, fiica lui nu mai reprezenta viitorul coroanei, ci o povară care trăgea în jos prestigiul familiei și acoperea numele dinastiei de rușine.
Ziua care avea să schimbe totul a venit într-o dimineață pătrunsă de frig, când cerul era acoperit de nori grei, cenușii. Sala tronului era mai plină decât fusese vreodată. Boieri, cavaleri, soli străini și cei mai de seamă oameni ai curții își ocupaseră locurile, fără să știe de ce fuseseră chemați atât de grabnic. Totuși, aerul avea o greutate care le spunea tuturor că nu era vorba despre o ceremonie obișnuită. I-au pus Ilenei cu forța o rochie de protocol prea strâmtă pentru ea. Materialul îi apăsa pieptul și abia mai putea respira. Cu mâinile tremurându-i, și le-a împreunat la piept și a pornit încet spre tron. Tatăl ei o aștepta deja. Chipul îi era tare ca piatra, iar privirea, rece ca iarna.
— Astăzi, rosti regele cu o voce seacă, lipsită de orice urmă de milă, fiica mea va primi soarta pe care o merită.
Un val de neliniște străbătu sala. Cei mai mulți își închipuiră că regele găsise, în sfârșit, un soț potrivit și că urmau să audă vestea unei logodne.
Numai că, după câteva clipe, prin ușile mari nu intră niciun prinț, ci un bărbat încătușat. Era desculț, avea fața murdară de noroi, iar pe trup i se vedeau vânătăi, răni vechi și urme care semănau cu semnele torturii. Părea istovit până la capătul puterilor, dar se străduia totuși să rămână drept.
— Un rob… se auzi în șoaptă din toate colțurile sălii.
Ileana încremeni. În timp ce tatăl ei continua să vorbească, avu senzația că inima i se oprise.
— Dacă fiica mea nu este vrednică să reprezinte coroana, atunci nici bărbatul de lângă ea nu va fi mai presus de nimeni. O dau acestui om. Aceasta este plata pentru slăbiciunea ei, pentru rușinea adusă casei mele și pentru viața fără valoare pe care a dus-o până acum.
Lumea din jurul Ilenei se încețoșă. Lacrimile îi umplură ochii, iar gâtul i se strânse, de parcă nu mai putea scoate niciun sunet. Totuși, nu țipă și nu căzu în genunchi în fața regelui. Așa cum făcuse întreaga viață, își plecă doar capul. Își ascunse durerea înăuntru și își primi destinul fără să rostească un cuvânt.
Nici bărbatul adus lângă ea nu spuse nimic. Stătea cu ochii în pământ, ca și cum și-ar fi dorit să devină nevăzut, să dispară cu totul din acel loc.
Sala se umplu din nou de murmur. Câteva boieroaice își ascunseră zâmbetele batjocoritoare după evantaie brodate. Altele își întoarseră fețele cu o expresie de dezgust. Regele Mircea, în schimb, părea mai mulțumit ca oricând. Era de parcă tocmai își scuturase de pe umeri o povară purtată ani întregi și se eliberase, în sfârșit, de o problemă care îl tulburase prea mult.
După încheierea ceremoniei, Ileana fu dusă într-o aripă îndepărtată a palatului, unde nu mai fusese niciodată. Încăperea ce urma să-i devină locuință fusese cândva o magazie și fusese curățată în grabă doar cât să poată fi folosită. Nu existau mobile scumpe, covoare sau podoabe potrivite unei prințese.
Robului i-au dat o cheie ruginită, o bucată întărită de pâine veche și o singură poruncă: