În a patra zi a spălat podeaua. În a cincea a aprins focul în vatră înainte ca ea să se trezească. În a șasea a lăsat pe masă câteva flori de câmp, mici și tremurătoare, culese cine știe de unde. Fără explicații. Fără să ceară mulțumiri.
Abia în a șaptea zi Ileana a rupt tăcerea.
„Cum te cheamă?”
Bărbatul s-a oprit din mișcare. Pentru prima dată, ochii lui s-au ridicat și i-au întâlnit pe ai ei.
„Andrei.”
Ileana a repetat numele încet, ca și cum l-ar fi învățat pe de rost. Nu era nume de prinț, nu purta stemă, nu avea blazon. Și totuși, în el era ceva pe care ea nu-l cunoscuse niciodată: prezență adevărată.
Încetul cu încetul, zilele lor s-au mutat în grădina părăsită din spatele palatului. Acolo, printre trandafiri arși de iarnă și tufe de levănțică încăpățânate, Andrei i-a spus prima lui poveste.
„Florile astea”, a zis el, atingând ușor ramurile uscate, „cresc mai bine când sunt tăiate cu durere. Când le tulburi rădăcina, când afâni pământul în jurul lor. Pare că le chinui, dar tocmai așa se nasc din nou și devin mai puternice.”
Ileana l-a privit uimită. Vorbele lui nu au lovit-o, ci au atins-o ca o adiere caldă peste o rană veche.
„Și tu te-ai născut din nou de multe ori?” l-a întrebat ea.
Andrei a zâmbit scurt, cu o tristețe care părea mai bătrână decât el.
„De atâtea ori, că am încetat să le mai număr.”
Ileana a râs. Era un sunet rar, aproape uitat, de parcă nu-i mai aparținuse de mult. Au început să îngrijească împreună grădina. Ea se așeza în genunchi pe pământ, își murdărea rochia și sfărâma bulgării tari de lângă rădăcini. El îi arăta cum să taie ramurile moarte, cum să ude fără să înece planta, cum să aștepte fără să smulgă. Și, mai ales, îi respecta mereu hotarele.
Într-o zi, întorcându-se din grădină, Ileana s-a oprit în fața unei oglinzi. Nu slăbise. Trupul ei era același, rotund, greu, blând în curbele lui. Dar în chip se schimbase ceva. Ochii nu mai erau la fel de triști. Pentru prima dată, i s-a părut că trăiește, nu doar că îndură.
Atunci a apărut primejdia. Slujitorii au început să șușotească pe coridoare: „Zâmbește când e cu el.” „Se plimbă cu robul prin grădină.” „Îl ascultă de parcă ar fi un om.” Vorbele au urcat, ca fumul, până la urechile regelui. Pedeapsa pe care o născocise pentru rușine se preschimba în apropiere.
Regele Mircea a chemat-o în turnul cel mai înalt.
„Ai uitat cine ești?” a tunat el. „O prințesă nu se însoțește cu lepădături! El e rob, iar tu ești rușinea mea!”
Dar era deja prea târziu. Într-o zi caldă de primăvară, în grădină, Andrei a întins mâna și i-a luat cu grijă o petală căzută în păr. S-a tras imediat înapoi, ca și cum ar fi făcut o fărădelege.
„Iertați-mă, domniță…”
Ileana i-a prins mâna înainte să se retragă de tot.
„Nu-ți cere iertare”, a șoptit ea. „Nimeni nu m-a atins vreodată cu atâta blândețe.”
Pentru prima oară, privirile lor s-au întâlnit fără frică, fără rușine și fără îngăduința cuiva. Numai adevărul a rămas între ei.
A doua zi, Ileana a venit în grădină cu fructe ascunse într-un ștergar. S-a așezat lângă Andrei și, pentru întâia dată, a împărțit cu el mâncarea. Au râs amândoi, încet, ca doi oameni care descopereau o lume în care nu li se poruncea să tacă.
Dar de la o fereastră a castelului îi urmărea o slujnică devotată reginei-mamă. A văzut cum Ileana s-a aplecat spre Andrei ca să audă ce-i șoptea. Atât a fost de ajuns. Fiica regelui se îndrăgostise de un rob.
În noaptea aceea, vestea l-a izbit pe rege ca o lamă în piept.
„Destul!” a strigat el. „Pe Andrei să-l despărțiți de Ileana numaidecât. Pe ea s-o încuiați în odaie, iar grădina să fie închisă!”
Închisă între pereții reci ai camerei, Ileana a plâns în tăcere. Știa că iubirea lor avea să fie lovită, strivită, smulsă din rădăcini dacă tatăl ei ar fi putut. Dar mai știa ceva: pentru prima dată în viață avea ceva pentru care merita să lupte.
În celălalt capăt al castelului, Andrei fusese pus din nou în lanțuri și aruncat într-o temniță întunecată. Fierul îi rănea încheieturile, dar nu-l durea atât de tare ca golul din piept. Sus, în turn, Ileana simțea și ea lanțuri. Nu se vedeau, dar erau la fel de crude.
Numai că ea nu mai era fata supusă care își pleca mereu capul. În a șaptea zi de închisoare, a scris o scrisoare cu mâna tremurândă:
„Nu te-am uitat nicio clipă. Dacă mai poți să mă auzi, să știi că inima mea este tot a ta. Rezistă.”
Cu ajutorul unei slujnice tinere și miloase, hârtia a fost ascunsă într-o pâine și lăsată lângă temnița lui Andrei. Când a găsit-o și a citit-o, bărbatul a tremurat. A plâns, dar lacrimile acelea nu erau ale înfrângerii. Erau lacrimi de putere.
În noaptea aceea, Andrei a început să-și facă un plan. În același timp, regele pregătea o hotărâre și mai nemiloasă: voia s-o mărite pe Ileana cu un duce bătrân, bogat și puternic, un om pe care curtea îl respecta din teamă.
Când Ileana a aflat, nu a țipat. Nu s-a prăbușit. S-a uitat în oglindă, a tras adânc aer în piept și a șoptit:
„Atunci a venit vremea.”