În aceeași noapte, în timp ce boierii beau în sala mare pentru sănătatea unii altora, Ileana a îmbrăcat o rochie veche de slujnică și a fugit pe coridoarele întunecate. A coborât spre bucătării, a trecut printr-o scară tainică, a intrat în umezeala subpământului și, în cele din urmă, l-a văzut.
„Ai venit?” a șoptit Andrei, nevenindu-i să creadă.
Ea s-a aruncat la pieptul lui. S-au îmbrățișat strâns, cu disperarea celor care nu mai au timp să se teamă.
„Vor să mă mărite”, a spus ea, abia respirând. „Cu un bătrân ticălos. Dar nu voi îngădui asta.”
Andrei i-a atins obrazul cu grijă.
„Tu nu aparții nimănui. Îți aparții ție însăți. Și dacă trebuie să fugim, fug cu tine.”
Ajutați de slujnica miloasă, au ieșit prin tunelurile vechi către grădină. Luna le lumina drumul, iar pentru prima dată mergeau împreună fără să-și plece capetele.
Dar libertatea aceea a durat puțin. La poarta palatului, străjerii i-au zărit. S-a ridicat alarma. Clopotele au început să bată, caii au fost scoși din grajduri, iar glasul regelui a răsunat peste curte:
„Aduceți-mi fiica înapoi și omorâți robul!”
A început urmărirea.
Au fugit peste câmpuri ude și pe poteci ascunse prin păduri. Timpul era împotriva lor, răsuflarea le ardea pieptul, iar ramurile le zgâriau mâinile. Și totuși, chiar fugind de moarte, au râs. În clipa aceea erau liberi.
„Dacă murim, măcar să fie împreună”, a șoptit Ileana.
„Nu vom muri”, i-a răspuns Andrei. „Vom trăi.”
Soarele abia se ridicase când în pădure s-a auzit tropot de copite. Dar Ileana și Andrei erau deja departe. Au dormit sub copaci, au mâncat rădăcini, mure și poame sălbatice. Când picioarele ei au început să sângereze, Andrei a purtat-o în brațe. Iar Ileana, cea crescută între catifele și lespezi lustruite, s-a spălat în râuri reci și a băut apă din palme.
„Sunt liberă”, a spus ea într-o dimineață, privind chipul ei tremurat în apă. „Și sunt frumoasă. Pentru prima dată simt că sunt frumoasă.”
În a patra zi de fugă, trecând printr-un sat mic de la marginea codrului, au fost recunoscuți. Un țăran a văzut semnul domnesc de la gâtul Ilenei și, pentru câteva monede, a dus vestea ostașilor.
Dimineața, au fost încercuiți.
„În numele regelui, predați-vă!” a strigat comandantul.
Andrei s-a așezat în fața Ilenei, fără armă, fără scut, doar cu trupul lui între ea și lume.
„Dacă vreți s-o luați, treceți mai întâi peste mine.”
Ostașii au râs. Dar înainte să se apropie, Ileana a strigat cu o putere pe care nici ea nu și-o cunoscuse:
„Stați! Sunt fiica regelui și cer să fiu ascultată!”
Bărbații au încremenit. Prințesa nu mai vorbea ca o fată rușinată. Vorbea cu autoritate.
„Nu sunt aici pentru că m-a silit cineva. Sunt aici pentru că am ales. Pentru că sunt liberă, iar voi nu aveți dreptul să hotărâți în locul meu.”
Comandantul a făcut un pas înapoi. Andrei a fost prins, dar nu rănit, iar Ileana a fost dusă înapoi la palat.
După o săptămână, întreg regatul a fost chemat la o nouă ceremonie. Regele Mircea, palid de furie, voia să-și repare „onoarea”. Urma să anunțe nunta Ilenei cu ducele bătrân și să-l osândească pe rob în fața tuturor.
Dar Ileana avea propriul ei plan. Când au adus-o în sala tronului, nu a intrat ca o prizonieră. A intrat ca furtuna. Purta o rochie simplă, părul îi cădea liber pe umeri, iar pașii ei erau siguri. Lângă ea stătea Andrei, încă în lanțuri, dar nefrânt.
Regele s-a ridicat, însă Ileana i-a luat-o înainte.
„Înainte să rostiți ceva, tată, vreau să vorbesc poporului.”
Sala s-a cufundat în tăcere.
„Am fost dată acestui bărbat ca pedeapsă. Am fost umilită, ascunsă, uitată. Dar în adâncul palatului, acolo unde lumina ajunge cu greu, am găsit ceea ce n-a existat niciodată între aceste ziduri. Iubire. Adevărată, curată, sinceră.”
Boierii s-au încruntat. Regele s-a înroșit de mânie. Ileana nu s-a oprit.
„Omul acesta m-a respectat atunci când toți ceilalți m-au disprețuit. M-a văzut atunci când până și familia mea se prefăcea că nu exist. Și deși a fost tratat ca un animal, el m-a învățat ce înseamnă să fii om.”
A inspirat adânc. Sala părea lovită de trăsnet.
„De aceea, în fața tuturor, îl aleg pe el. Ca însoțitor, ca soț, ca egal. Iar dacă asta este trădare, arestați-mă și pe mine. Dar să știți un lucru: un tron care domnește fără iubire este sortit să cadă.”
S-a lăsat o liniște grea. Apoi cineva a început să aplaude. Era slujnica miloasă. După ea, a bătut din palme încă un om. Apoi altul. În scurt timp, sala întreagă a izbucnit în aplauze.
Regele nu a găsit niciun răspuns. Pentru prima dată, s-a simțit mai jos decât oamenii peste care crezuse că stăpânește.
Ileana a luat cheile de la un străjer și, cu mâinile ei, a desfăcut lanțurile lui Andrei. Acolo, în mijlocul sălii tronului care încercase să-i zdrobească, cei doi s-au îmbrățișat.
După câteva luni, regele Mircea a renunțat la coroană. Poporul, atins de curajul fetei pe care altădată o privise cu milă sau dispreț, a ales-o pe Ileana noua conducătoare a regatului. Andrei, rămas lângă ea, a refuzat titlurile mari și vorbele goale, dar nu s-a dat niciodată înapoi. A domnit alături de ea ca egal.
Prințesa plinuță de care râsese toată curtea a devenit cea mai respectată femeie din istoria regatului. Iar robul sortit tăcerii s-a preschimbat în cea mai puternică voce a palatului.
Pentru că iubirea lor nu fusese doar o scăpare. Fusese o răzvrătire.