În fața casei opri o Dacie veche, gri.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie într-un palton lung și întunecat. Pe cap avea un batic ud de ploaie.
Elena încremeni.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică privirea.
Andrei scăpă pușca din mână.
— Doamne… — răsuflă el.
Era Ioana.
Vie.
Dar arăta îngrozitor.
Fața îi era trasă, obrajii scobiți, privirea stinsă. Părea că în acei ani îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se întuneca o cicatrice veche.
Bărbații din curte se retraseră imediat.
Iar Ioana se apropie încet de fereastră.
— Elena… — spuse ea răgușit. — Nu le da băiatul meu…
Elenei i se muiară picioarele.
— Ioana?.. Chiar tu ești?..
Dar sora ei se întoarse deodată speriată.
Din întunericul drumului care venea de la cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Ioana strigă cu o disperare atât de cumplită, încât sângele parcă îngheță în vine:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Taina ascunsă timp de trei ani
Andrei deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. În casă năvăli vântul rece al nopții, aducând cu el miros de pământ ud și umezeală de cimitir.
Ioana aproape că se prăbuși înăuntru. Tremura și se uita mereu în urmă, ca și cum s-ar fi așteptat ca cineva să intre după ea în orice clipă.
— Încuie! Repede! — șopti ea gâfâind.
Andrei răsuci cheia imediat.
De afară se auzeau deja glasuri de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei nu mai stătea decât umbra fetei vesele pe care o ținea minte. Ioana părea chinuită, frântă și istovită până la moarte.
Dar cel mai înfricoșător erau ochii ei.
În ei trăia groaza adevărată.
Copilul se opri deodată din plâns. Când Ioana îl văzu în brațele surorii ei, chipul i se cutremură. Se apropie cu grijă și îi atinse obrazul mic cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — șopti ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai rezistă.
— Ioana, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Ioana ridică încet ochii.
Și pentru prima dată în cameră se făcu atât de liniște, încât se auzea cum o creangă a mărului zgâria peretele.
— M-au ținut cu forța, — rosti ea încet.
Elena se albi la față.
— Cine?!
Ioana privi neliniștită spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Radu.
Andrei strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Ioana zâmbi amar.
— Pentru că am aflat prea multe.
Pe geam trecu lumina unor faruri. Cineva se mișca iar prin curte.
Femeia continuă și mai încet:
— Vă amintiți clădirea veche a maternității de peste râu? Au închis-o, chipurile, fiindcă nu mai era sigură… Dar în tot timpul ăsta acolo se întâmplau lucruri cumplite.
Elena se încruntă.
— Ce fel de lucruri?
Ioana trase aer în piept cu greu.
— Vindeau copii.
În cameră parcă dispăru tot aerul.
Andrei se lăsă încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau vânduți unor oameni bogați, cu acte falsificate. Unele mame nici măcar nu știau că pruncii lor trăiesc. Li se spunea că muriseră la naștere.
Elena simți că o lasă puterile.
— Nu se poate așa ceva…
— Se poate, — răspunse Ioana încet. — Am auzit totul din întâmplare. Pe atunci lucram ca infirmieră în maternitatea aceea.
În clipa aceea, ușa fu lovită din nou.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Ioana își acoperi fața cu palmele.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Andrei se ridică brusc.
— Acum o să spuneți totul poliției.
Ioana zâmbi trist.
— Poliției? Andrei… jumătate dintre ei acopereau afacerea asta.
Elena privi spre bebeluș.
— Iar el?..
Ioana izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și mie copilul. M-au ținut la o fermă părăsită de lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să fug. Mi-am lăsat băiatul în cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după tură…
Andrei se uită la ea uluit.
— Ne urmăreai?
Ioana încuviință tăcut.
Și în clipa aceea geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilețel.
Andrei îl ridică cu mâinile tremurânde.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi — și rămâneți în viață”.
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Elena stătea lipită de perete, ținând copilul strâns la piept. După geamul spart, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia mai putea susține bebelușul. Băiețelul respira liniștit, de parcă nu înțelegea ce groază se desfășura în jur.
Andrei reciti încă o dată biletul, apoi își ridică încet privirea spre Ioana.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
Dincolo de ușă se auziră iar pași.
Greoi.
Fără grabă.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea unde să fugă.
Ioana se apropie brusc de Andrei și îl apucă de mână.
— Există un om… ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator din orașul de la centru. Dumitru Popa. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile copiilor, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Andrei se încruntă.
— Și unde e acum?
— Locuiește lângă gară. În casa veche a pădurarului.
Elena se ridică.