— Atunci trebuie să plecăm chiar acum.
În clipa aceea ușa fu lovită din nou.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Ioana.
Andrei stinse repede ultimele lumini. Casa se cufundă în beznă.
— Prin șură, — spuse el încet.
Ieșiră cu grijă pe ușa din spate. Ploaia rece le izbi imediat fețele. Vântul urla atât de tare, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era întunecată. Doar lângă poartă se zăreau siluetele bărbaților.
Andrei le conduse pe femei prin grădină, încercând să nu facă zgomot. Noroiul li se lipea de încălțări, crengile ude le loveau obrajii. Elena abia se mai ținea pe picioare.
Dar deodată bebelușul începu să plângă.
Tare.
Strident.
Din curte se auziră imediat strigăte:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Începu urmărirea.
Andrei o apucă pe Elena de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urma lor răsunau țipete, lătrat de câini și vuiet de motoare.
Pe neașteptate, Ioana se opri.
— Nu… eu îi țin pe loc.
Elena se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne ajung pe toți.
Andrei o prinse de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Ioana zâmbi deodată. Pentru prima dată în toată noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca o moartă. Dar el trebuie să trăiască normal.
Își atinse cu blândețe fiul pe față.
Apoi o luă brusc la fugă în direcția opusă — spre podul vechi de peste râu.
Se auziră strigătele bărbaților.
Câțiva porniră după ea.
După un minut, întunericul fu sfâșiat de un zgomot îngrozitor de metal lovit, apoi de scrâșnetul frânelor.
Și apoi totul amuți.
Elena țipă de groază.
Dar Andrei o trase mai departe.
La casa fostului anchetator ajunseră abia în zori. Dumitru Popa îi ascultă fără să-i întrerupă, apoi își contactă imediat vechii cunoscuți de la județ.
Două zile mai târziu, au început arestările.
S-a aflat ceva cutremurător: rețeaua de vânzare a copiilor existase cu adevărat ani întregi. În dosar erau implicați medici, funcționari și foști polițiști.
Radu a fost prins în timp ce încerca să fugă.
Trupul Ioanei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micul Matei îi spunea Elenei mamă, iar lui Andrei — tată. Ei nu i-au spus niciodată tot adevărul.
Doar uneori, seara, Elena scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Ioana…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea, ca și cum cineva nevăzut le păzea încă locuința.