Elena rămăsese nemișcată lângă masa din bucătărie, incapabilă să-și desprindă privirea de la brățara mică de plastic prinsă de mânuța bebelușului. Becul din tavan se legăna ușor din cauza curentului, iar în casă se lăsase o liniște atât de ascuțită, încât se auzea până și respirația grea a lui Andrei.
Femeia citi încă o dată inscripția — și simți cum i se răcește tot trupul.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea abia auzit.
Andrei se încruntă.
— Ce scrie acolo?
Elena ridică încet spre soțul ei ochii înspăimântați.
— Numele mamei… aici e trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Ioana…
Camera păru dintr-odată prea mică și fără aer. Andrei își amintea perfect numele acela. Ioana fusese sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări ciudate. O căutase tot satul: venise poliția, vecinii fuseseră întrebați, pădurea și malul râului fuseseră scotocite pas cu pas. Dar fata parcă intrase în pământ.
Iar după o lună, lângă apă, îi găsiseră haina.
Atunci toți au crezut că Ioana se înecase.
Elena se prăbuși greu pe scaun.
— Aici e data nașterii… ziua de azi… — spuse ea cu voce tremurată. — Dar e imposibil. Ioana a dispărut acum trei ani…
Copilașul începu să plângă încetișor. Andrei îl ridică atent în brațe și începu să-l legene.
— Poate e doar o coincidență?
Elena clătină brusc din cap.
— Nu. Scrie complet: „Ioana Maria Popescu”. E ea.
Deodată, dincolo de fereastră, poarta scârțâi și se izbi puternic. Amândoi tresăriră.
Andrei se apropie repede de geam și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul clătina bătrânul măr.
— Nu-mi place deloc povestea asta, — murmură el încet. — Copilul n-a fost lăsat în cimitir la întâmplare.
Elena tăcea. În minte îi reveniră zilele de acum trei ani. Pe atunci, Ioana era cu totul alta — veselă, luminoasă, gălăgioasă. Bărbații din sat aproape își pierdeau capul după ea. Dar într-o seară târzie, fata venise la sora ei plângând în hohote și rostise o frază ciudată:
„Dacă mi se întâmplă ceva — să nu ai încredere în nimeni”.
Atunci Elena crezuse că sora ei se certase doar cu vreun pretendent.
Iar peste o săptămână, Ioana dispăruse.
Bebelușul scânci din nou. Elena îl luă cu grijă în brațe. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi — atent, serios, de parcă ar fi înțeles tot ce se întâmpla.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Andrei oftă adânc.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Elena răspunse neașteptat de tăios:
— Nu!
Bărbatul se uită la ea uimit.
— De ce?
Ea se împiedică în cuvinte.
— Pentru că… dacă Ioana e vie… poate că o caută tocmai oamenii de care se temea.
În clipa aceea, cineva bătu tare în ușă.
Trei lovituri grele.
Elena țipă scurt.
Andrei se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de ușă, se auzi o voce bărbătească răgușită:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit noaptea
În casă se lăsă o tăcere grea, apăsătoare.
Andrei stătea lângă ușă, fără să îndrăznească nici măcar să atingă clanța. Elena strângea bebelușul la piept tot mai tare, de parcă simțea că, dacă îl va da, se va întâmpla o nenorocire.
Bătaia se auzi iar.
De data aceasta mai rar.
Mai apăsat.
— Deschideți de bunăvoie, — rosti din nou vocea aspră. — Știm că pruncul e la voi.
Andrei stinse repede lumina din bucătărie. Casa se cufundă imediat în semiîntuneric. Doar candela de lângă icoana din colț pâlpâia slab, cu o lumină roșiatică.
— Liniște… — șopti el.
Elena aproape că nu mai respira.
Afară se auziră pași. Cineva se plimba încet pe lângă ferestre. Scândurile prispei scârțâiau. Apoi omul se opri chiar lângă geamul bucătăriei.
Andrei trase cu grijă perdeaua cât un deget — și simți cum îi trece un fior rece pe șira spinării.
În curte stăteau doi bărbați îmbrăcați în haine întunecate. Unul era înalt și slab, celălalt îndesat, cu o șapcă trasă aproape peste ochi. Din cauza întunericului, fețele nu li se puteau desluși.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena abia auzit.
Andrei clătină din cap.
Dar deodată privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce e?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Elena păli.
— Pe care?
Andrei înghiți greu.
— Pe cel înalt… Parcă e Radu.
Numele căzu ca o lovitură.
Radu Ionescu fusese cândva polițistul de post. Chiar el anchetase, cu trei ani în urmă, dispariția Ioanei. În sat, oamenii îl crezuseră atunci un om cinstit. Dar mai târziu își dăduse demisia pe neașteptate și dispăruse.
De afară se auzi din nou vocea:
— Aveți un minut. După aceea intrăm singuri.
Elena legăna nervos copilul. Bebelușul tăcu brusc și privi atent spre ușă. Degețelele lui mici se încleștară mai tare în mâneca bluzei ei.
— Andrei… mi-e frică…
Bărbatul se duse repede la dulap și scoase o pușcă veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce să fac? Să le dau copilul?!
În clipa aceea, ceva lovi puternic peretele casei, chiar sub fereastră. Elena țipă.
Copilul începu să plângă.
Și, deodată, în curte se auzi un motor.
Farurile luminară ograda.
Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.