Optsprezece oameni se uitau la mine. Unii râdeau. Unii tăceau. Andrei alerga spre mine de la grătar. Ioana stătea albă la față, ca varul.
Am ieșit singură din piscină. Fără ajutorul nimănui. Tunica udă mi se lipise de corp. Părul mi se prinsese pe frunte. Telefonul din buzunar murise pe loc. Cinci mii de lei se transformaseră într-o bucată udă de plastic.
Am luat un prosop de pe șezlongul de lângă mine. Mi l-am pus pe umeri. Mi-am șters fața. Mâinile nu-mi tremurau. M-a mirat și pe mine.
— Vlad, — am spus cu o voce dreaptă. — Tocmai m-ai împins în piscină fără acordul meu. Mi-ai distrus telefonul. Costă cinci mii de lei. Aștept transferul până mâine.
A încetat să râdă. Pentru o fracțiune de secundă. Apoi și-a tras iar zâmbetul pe față.
— Elena, ce ai? A fost o farsă. Îți cumperi altul.
— Aștept banii până mâine, — am repetat. — Altfel depun plângere la poliție. Nu e o glumă, Vlad. E agresiune fizică.
S-a făcut liniște. Până și muzica parcă se dăduse mai încet.
Andrei stătea lângă mine. Era și el ud — sărise după mine, dar eu apucasem deja să ies.
— Plecăm, — a spus el. Și, pentru prima dată în șapte ani, nu a mai adăugat obișnuitul „nu a vrut”.
În mașină am stat pe un prosop. Apa curgea de pe mine pe scaun. Eram udă, furioasă și calmă în același timp. O senzație stranie. Furia nu ardea. Era rece. Limpede. Ca o dimineață cu ger.
Vlad nu a transferat niciun ban. Nici a doua zi. Nici peste trei zile. Nici după o săptămână. În schimb, i-a scris lui Andrei: „Spune-i femeii tale să nu mai facă isterii. Gluma e glumă. Și, la urma urmei, să-mi mulțumească pentru că încă o suport la întâlnirile noastre.”
Andrei mi-a arătat mesajul fără un cuvânt. L-am citit. Iar în mine s-a mutat ceva definitiv. Nu s-a rupt. S-a mutat. Ca o pârghie care nu-și găsise mult timp locul, iar acum se așezase, în sfârșit, cu un pocnet corect.
După încă o săptămână, aveam cină acasă. Parțial de afaceri. Invitasem doi posibili parteneri pentru franciză. Andrei își chemase câțiva colegi. Iar Vlad se invitase singur. Îl sunase pe Andrei: „Am auzit că aveți o adunare. Vin și eu cu Ioana.” Andrei m-a întrebat pe mine. I-am răspuns: să vină.
Doisprezece oameni la masa lungă. Livingul nostru, același. Eu găteam de două zile. Nu pentru Vlad. Ci pentru că printre invitați erau Stănescu și Marinescu — proprietarii unui lanț de cafenele din Cluj, care analizau franciza mea. Cina aceea era importantă. Cu adevărat importantă.
Vlad a apărut în cămașa lui obișnuită de paradă, cu o sticlă de vin de o sută de lei și cu Ioana după el. L-a îmbrățișat pe Andrei, mi-a dat mie un semn din cap și s-a așezat la masă. În prima oră s-a purtat decent: a glumit, a povestit despre vacanța din Antalya, a lăudat mâncarea. Pentru o clipă chiar m-am gândit că, poate, povestea cu piscina totuși îl învățase ceva.
Nu.
Când am ajuns la desert — tarte mici cu cremă de fructe de pădure, făcute tot de mâna mea — Vlad s-a lăsat pe spătarul scaunului. Ținea în mână un pahar cu vin roșu, iar privirea îi devenise deja lucioasă.
— Elena noastră, să știți, nu doar gătește minunat, ci și mănâncă pe măsură, — a spus el, adresându-i-se lui Stănescu. — Andrei, ia zi, cât poate să bage la o singură masă?
Stănescu a ridicat ușor din sprâncene. Marinescu și-a lăsat furculița jos.
Eu stăteam la celălalt capăt al mesei. În fața mea — o tartă. Cremă de fructe de pădure. O pregătisem în dimineața aceea. Patru ore în bucătărie. Două zile de pregătiri. Parteneri de franciză. Casa mea. Masa mea. Mâncarea mea.
Și omul acesta — din nou.
În mine s-a făcut dintr-odată foarte liniște. Nu furie. Liniște. Aceea care vine cu o secundă înainte să iei o hotărâre din care nu te mai întorci.
M-am ridicat. Calm. Am luat telefonul — cel nou, cumpărat în locul celui înecat. Cinci mii de lei din buzunarul meu, fiindcă Vlad nu transferase niciodată nimic.
— Cristina, — am spus în telefon. În living s-a făcut tăcere pe loc. — Sunt Elena. Da, știu că e seară. Ascultă, mâine dimineață pregătește notificarea de reziliere pentru toate contractele active cu „Briza Media”. Toate contractele. Design, social media, campanii sezoniere — tot. Motivul: calitate nesatisfăcătoare a comunicării. Da, pentru toate cele cinci puncte. Da, sunt sigură. Găsim un nou furnizor într-o săptămână. Mulțumesc.
Am pus telefonul pe masă. Și m-am uitat la Vlad.
El încă nu înțelegea. Nu încă. Mă privea cu ochii cu care te uiți la cineva care, dintr-odată, începe să vorbească într-o limbă necunoscută.
— Elena, — a spus el, — ce naiba faci?
— Vlad, — i-am răspuns, — „Cofetăria Plus” este firma mea. „Dulcea Poveste” este rețeaua mea. Cinci cofetării. Treizeci și doi de angajați. De șase ani, agenția ta trăiește din comenzile mele. Trei sute de mii de lei pe an. Aproape jumătate din cifra ta de afaceri. Am verificat.
I-am văzut fața schimbându-se. Pas cu pas. Mai întâi — nedumerire. Apoi — calcul febril. Pe urmă — înțelegere. Și, în cele din urmă, frică.
— Stai, — a pus paharul pe masă, iar vinul a sărit pe fața de masă. — „Cofetăria Plus” ești tu? Cristina e omul tău?