Stănescu stătea nemișcat. Marinescu îl privea pe Vlad cu acea expresie pe care o cunoșteam prea bine. Așa te uiți la o insectă găsită în farfurie.
— Elena, hai, stai puțin, — Vlad s-a ridicat brusc. Îi tremurau mâinile. În toți acești ani, pentru prima dată l-am văzut cu mâinile tremurând. — Asta e muncă. Nu amesteca lucrurile personale aici. Noi suntem prieteni cu Andrei. Eu nu am știut. Pe bune, nu am știut!
— Nu ai știut că „Cofetăria Plus” sunt eu, — am dat din cap. — Dar ai știut foarte bine că sunt om. Și nu ți-a păsat.
Ioana stătea nemișcată, cu ochii în jos. Ca întotdeauna.
Andrei se uita la mine. Și nu m-a oprit. Pentru prima dată în opt ani — nu m-a oprit.
— Elena, — Vlad a făcut un pas spre mine, — hai să vorbim. Nu aici. Între patru ochi. Eu…
— Nu, — am spus. — Șapte ani m-ai umilit în fața tuturor. Acum îți răspund și eu în fața tuturor. Contractele sunt reziliate. Decizia este definitivă.
M-am așezat la loc. Am luat tarta. Am mușcat din ea. Crema de fructe de pădure era impecabilă — vanilie, aciditatea zmeurei, gustul perfect echilibrat. Eram mulțumită de mine.
Vlad stătea în mijlocul livingului meu, lângă fața de masă pe care se vărsase vinul, cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Apoi s-a întors și a plecat. Ioana s-a ridicat și l-a urmat. Ușa de la intrare s-a trântit.
La masă era liniște. Mi-am terminat apa.
Stănescu și-a dres vocea.
— Doamnă Elena, — a spus el, — franciza dumneavoastră chiar este foarte interesantă.
Am zâmbit. Cu adevărat. Pentru prima dată în toată seara.
După ce au plecat invitații, eu și Andrei am strâns masa. El tăcea. Apoi, până la urmă, a spus:
— Înțelegi că acum o să mă sune în fiecare zi?
— Înțeleg.
— Și eu ce să-i spun?
— Adevărul. Că a intrat în casa mea și a jignit gazda.
Andrei a pus o farfurie în chiuvetă. S-a uitat la mine.
— Trebuia să-l opresc demult.
Nu am spus nimic. Pentru că da. Trebuia. Dar nu o făcuse. Iar asta era și ea o parte din toată povestea.
Au trecut două luni. Vlad a pierdut contractele mele. Trei sute de mii de lei pe an — o gaură serioasă. A trebuit să dea afară trei angajați. Apoi s-a mutat într-un birou mai mic. Mi-a povestit Andrei — el încă mergea la el o dată la două săptămâni.
Se spune că Vlad povestește acum tuturor că sunt „răzbunătoare” și că „am profitat de moment”. Că „am amestecat afacerile cu viața personală”. Că „oamenii de afaceri normali nu fac așa ceva”.
Poate. Sau poate oamenii de afaceri normali nu-și împing clienta în piscină.
Andrei mai merge uneori singur la Vlad. Nu-i interzic. E prietenul lui. Dar la masa noastră Vlad nu s-a mai așezat niciodată. Iar mie îmi este liniște. Pentru prima dată în șapte ani — cu adevărat liniște.
Doar o întrebare încă nu-mi dă pace.
Am mers prea departe când am rupt contractele în fața partenerilor lui? Sau el singur a mers spre asta toți acești ani — prin șaizeci de întâlniri, prin „proastă grasă”, prin piscină? Voi ce ați fi făcut?