— Eu, — am răspuns.
— Sunteți cofetar?
— Da.
Vlad s-a apropiat. S-a uitat întâi la tort, apoi la mine.
— Elena, — a spus el, — tortul e, într-adevăr, spectaculos. Dar poate ar fi mai bine să nu irosești atâta cremă pe tine însăți, nu? — și a râs. Apoi s-a întors spre ceilalți. — Elena noastră, după cum vedeți, iubește dulciurile. Se observă, nu?
Și m-a bătut pe umăr.
Stăteam lângă tortul de aproape patru kilograme, pentru care muncisem șase ore, iar douăzeci de oameni se uitau la mine. Unii și-au coborât privirea. Alții au scos câte un zâmbet chinuit. Ioana își studia paharul.
Înăuntrul meu s-a auzit ceva ca un clic. Nu a fost o explozie. A fost exact un clic. Ca atunci când se închide un lacăt.
— Vlad, — am spus foarte liniștit, — tortul acesta costă șapte sute cincizeci de lei. În el sunt șase ore din munca mea. Tocmai ai insultat omul care ți-a adus un cadou făcut de mână. Așa că îmi iau tortul înapoi.
Și am închis cutia.
Tăcerea s-a îngroșat atât de tare, încât se auzea cum, undeva în bucătărie, picura apa.
— Vorbești serios? — a clipit Vlad.
— Mai serios de atât nu se poate.
Am ridicat cutia. Patru kilograme. Iar mâinile mele nici măcar nu tremurau. M-am întors și am pornit spre ieșire.
Andrei m-a ajuns abia în parcare.
— Elena, stai puțin.
— Te aștept în mașină.
— Hai, că nu a vrut. El doar…
— Andrei, — am pus cutia pe capotă. — El „doar” face asta de șapte ani. La fiecare întâlnire. În fața tuturor. Eu nu mai am de gând să mă prefac că este normal. Hai acasă.
Am plecat. A doua zi dimineață am dus tortul la cofetărie. S-a vândut în mai puțin de o oră.
Tot drumul, Andrei a tăcut. Acasă a spus doar:
— S-a supărat.
— Și eu, — i-am răspuns.
În seara aceea am stat singură în bucătărie. Afară era liniște. Beam ceai și mă gândeam că șapte sute cincizeci de lei nu era, până la urmă, o avere. Nici șase ore nu erau chiar o viață întreagă. Dar douăzeci de oameni care văzuseră cum îmi luam înapoi propriul cadou — asta era ceva nou. Nu știam dacă procedasem corect. Dar spatele meu era drept. Iar asta însemna deja ceva.
Încă două săptămâni mai târziu, Vlad a sunat de parcă nu se întâmplase nimic. Ne-a invitat la o petrecere la piscină. Și a glumit: „De data asta, fără torturi.”
Nu voiam să merg. Deloc. I-am spus lui Andrei că nu mă duc. El a dat din cap. Apoi, peste câteva zile, a zis totuși:
— Elena, vor fi acolo Sorin și Alina. Și Marius vine. Nu ne-am mai văzut de o sută de ani. Nu-ți cer să te împaci cu Vlad. Doar mergem împreună. Pentru mine.
Pentru el. Opt ani — pentru el. Fiecare sărbătoare, fiecare weekend petrecut împreună, fiecare petrecere absurdă. Odată am făcut socoteala: în șapte ani ne întâlniserăm cu Vlad cam de șaizeci de ori. Opt-zece întâlniri pe an. Și nu fusese una singură fără vreo remarcă despre greutatea mea, despre mâncare, despre siluetă sau despre haine.
Șaizeci de întâlniri. Șaizeci de umilințe. De fiecare dată ori zâmbeam, ori tăceam, ori plecam pur și simplu în altă cameră. Iar Andrei îmi spunea apoi, fără abatere: „Nu o face cu răutate.”
Până la urmă am mers.
Vlad avea casă în afara orașului. Teren mare, piscină, zonă de grătar. Totul frumos, totul scump, totul făcut să fie văzut. Îi plăcea enorm să arate: uitați-vă ce am reușit. Șezlonguri albe, lumini în apă, muzică din boxe. Erau optsprezece invitați. Pe jumătate îi cunoșteam, pe ceilalți nu.
Mi-am pus un costum de baie întreg, iar peste el o tunică. Mărimea cincizeci și doi — da, sunt o femeie corpolentă. Și știu asta. O știu în fiecare zi, când mă trezesc, când mă îmbrac, când plec la muncă, când conduc cinci cofetării și plătesc salariile a treizeci și doi de oameni. Greutatea mea este greutatea mea. Nu treaba lui.
Prima oră a fost liniștită. Vlad se învârtea pe lângă grătar și vorbea cu invitații noi. Eu stăteam pe un șezlong, beam limonadă și discutam cu Alina. Pe Alina o îndrăgeam. Și ea era o femeie plinuță, și ea primea câte o „glumă” de la Vlad, doar că mai rar — se vedeau de câteva ori pe an.
Apoi Vlad s-a apropiat. Cu paharul în mână. Cu zâmbetul lui de marcă. Bronzat, tras prin inel. S-a oprit lângă mine.
— Elena, dar tu de ce nu intri în piscină? Apa e grozavă.
— Nu am chef, — am spus.
— Hai, lasă prostiile! Toată lumea se bălăcește. Sau ți-e teamă că se revarsă piscina?
Cineva a pufnit. Doi sau trei. Restul s-au prefăcut că nu au auzit.
Nu i-am răspuns. M-am întors spre Alina. Am continuat discuția. M-am gândit că o să se plictisească și o să plece. Ca de obicei. Aruncă o răutate, eu tac, se termină seara, apoi plecăm acasă.
Dar Vlad nu a plecat. Stătea chiar în spatele meu. Îi simțeam umbra.
Și deodată a strigat suficient de tare încât să-l audă toți:
— Proastă grasă! Hai odată în apă!
Și m-a împins. Tare. Cu amândouă mâinile în spate. Tocmai mă ridicasem de pe șezlong, ca să mă îndepărtez de el, și eram aproape de marginea piscinei.
Apă. Lovitura rece în corp. Miros de clor în nas. Tunica s-a îmbibat pe loc și m-a tras în jos. Am ieșit la suprafață și m-am prins de margine. Îmi vuiau urechile. Îl vedeam sus, deasupra mea: stătea în picioare, râdea, ridica mâinile de parcă nu făcuse nimic. „Hai, nu te supăra, a fost o glumă!”