— Eu, — am răspuns.
— Sunteți cofetar?
— Da.
Adrian s-a apropiat. S-a uitat mai întâi la tort, apoi la mine.
— Mihaela, — a spus el, — tortul, recunosc, e spectaculos. Dar poate n-ar trebui să risipești atâta cremă pe tine, nu? — și a râs. Apoi s-a întors către invitați. — Mihaela noastră iubește dulciurile, după cum se vede. Se vede, nu?
Și m-a bătut pe umăr.
Stăteam lângă tortul de aproape patru kilograme, la care muncisem șase ore, iar douăzeci de oameni se uitau la mine. Cineva și-a coborât privirea. Altcineva a schițat un zâmbet strâmb. Elena își studia paharul.
În mine s-a auzit un clic. Nu o explozie. Nu o izbucnire. Un clic scurt, limpede. Ca atunci când se închide o broască.
— Adrian, — am spus foarte liniștit, — tortul acesta costă șase sute de lei. Am lucrat șase ore la el. Tocmai ai insultat omul care ți-a adus un cadou făcut manual. Așa că îmi iau tortul înapoi.
Și am închis cutia.
Tăcerea s-a îngroșat atât de tare, încât se auzea undeva, dinspre bucătărie, cum picura apa.
— Vorbești serios? — a clipit Adrian.
— Mai serios de atât nu se poate.
Am ridicat cutia. Patru kilograme. Și mâinile nici măcar nu-mi tremurau. M-am întors și am mers spre ieșire.
Cătălin m-a ajuns în parcare.
— Mihaela, stai puțin.
— Te aștept în mașină.
— Dar n-a făcut-o intenționat. El doar…
— Cătălin, — am pus cutia pe capotă. — El „doar” face asta de șapte ani. La fiecare întâlnire. În fața tuturor. Eu nu mai am de gând să mă prefac că e normal. Hai să mergem.
Am plecat. A doua zi dimineață am dus tortul la cofetărie. S-a vândut în mai puțin de o oră.
Pe drum, Cătălin n-a spus nimic. Abia acasă a murmurat:
— S-a supărat.
— Și eu, — i-am răspuns.
În seara aceea am stat singură în bucătărie. Afară era liniște. Beam ceai și mă gândeam că șase sute de lei nu erau chiar o avere. Și nici șase ore nu erau o viață întreagă. Dar cei douăzeci de oameni care văzuseră cum îmi iau cadoul înapoi — asta era ceva nou. Nu știam dacă procedasem corect. Dar spatele îmi era drept. Iar asta însemna deja ceva.
Încă două săptămâni mai târziu, Adrian a sunat de parcă nu se întâmplase nimic. Ne-a invitat la o petrecere la piscină. Și a glumit: „De data asta, fără torturi.”
Nu voiam să merg. Deloc. I-am spus lui Cătălin că nu mă duc. El a dat din cap. Apoi, după câteva zile, tot a zis:
— Mihaela, vin și Sorin cu Oana. Și Dinu. Nu ne-am mai văzut de o veșnicie. Nu-ți cer să te împaci cu Adrian. Mergem doar împreună. Pentru mine.
Pentru el. Opt ani — pentru el. Fiecare sărbătoare, fiecare weekend petrecut cu gașca, fiecare adunare fără noimă. La un moment dat chiar am calculat: în șapte ani ne întâlniserăm cu Adrian cam de șaizeci de ori. Opt, zece întâlniri pe an. Și niciuna fără o remarcă despre greutatea mea, mâncarea mea, corpul meu sau hainele mele.
Șaizeci de întâlniri. Șaizeci de umilințe. De fiecare dată zâmbeam, tăceam sau plecam pur și simplu în altă cameră. Iar Cătălin, după aceea, spunea invariabil: „Nu e rău la suflet.”
Până la urmă m-am dus.
Adrian avea casă în afara orașului. Teren mare, piscină, zonă de grătar. Totul frumos, totul scump, totul făcut ca să fie văzut. Îi plăcea enorm să arate: uitați-vă ce am reușit. Șezlonguri albe, lumină în apă, muzică din boxe. Erau optsprezece invitați. Pe jumătate îi știam, pe ceilalți nu.
Mi-am pus un costum de baie întreg și peste el o tunică. Mărimea 52 — da, sunt o femeie mare. Și știu asta. Știu în fiecare dimineață când mă trezesc, când mă îmbrac, când merg la muncă, când conduc cinci cofetării și plătesc salariile a treizeci și doi de oameni. Greutatea mea e greutatea mea. Nu treaba lui.
Prima oră a fost liniștită. Adrian se învârtea pe lângă grătar și vorbea cu invitații noi. Eu stăteam pe un șezlong, beam limonadă și discutam cu Oana. Pe Oana o iubeam. Și ea era o femeie plinuță, și ea primise de la Adrian „glumele” lui, doar mai rar, fiindcă se vedeau de câteva ori pe an.
Apoi Adrian s-a apropiat. Cu paharul în mână. Cu zâmbetul lui de marcă. Bronzat, suplu, sigur pe el. S-a oprit lângă mine.
— Mihaela, tu de ce nu intri în piscină? Apa e excelentă.
— Nu am chef, — am răspuns.
— Hai, lasă! Toți se bălăcesc. Sau ți-e frică să nu dea piscina pe dinafară?
Cineva a pufnit. Doi sau trei. Ceilalți s-au prefăcut că nu au auzit.
Nu i-am răspuns. M-am întors spre Oana și am continuat conversația. Mi-am spus că o să se plictisească. Ca de obicei. Zice o mizerie, eu tac, seara trece, noi plecăm.
Dar Adrian nu a plecat. Stătea chiar în spatele meu. Îi simțeam umbra.
Și dintr-odată a strigat, astfel încât să audă toată lumea:
— Proastă grasă! Hai odată în apă!
Și m-a împins. Tare. Cu ambele palme în spate. Tocmai mă ridicasem de pe șezlong ca să mă îndepărtez de el și eram lângă marginea piscinei.
Apă. Izbitura în corp. Miros de clor în nas. Tunica s-a îmbibat pe loc și m-a tras în jos. Am ieșit la suprafață, m-am prins de margine. Îmi vuiau urechile. Îl vedeam sus, stând în picioare, râzând, ridicând din mâini: „Hai, mă, a fost o glumă!”