Apa. Lovitura în corp. Mirosul de clor în nas. Tunica s-a îmbibat într-o secundă și m-a tras în jos. Am ieșit la suprafață și m-am prins de margine. Îmi vuiau urechile. Îl vedeam sus, deasupra mea: stătea în picioare, râdea și desfăcea brațele, de parcă nu înțelegea de ce ne uităm așa la el. „Hai, mă, că am glumit!”
Optsprezece oameni se uitau la mine. Unii râdeau. Unii tăceau. Cătălin alerga spre piscină de la grătar. Elena era albă la față ca varul.
Am ieșit singură din apă. Fără să întind mâna către nimeni. Tunica udă mi se lipise de corp. Părul mi se prinsese de frunte. Telefonul din buzunar murise pe loc. Patru mii cinci sute de lei se transformaseră într-o bucată udă de plastic.
Am luat un prosop de pe șezlongul de lângă mine. M-am întors. Mi-am șters fața. Mâinile nu-mi tremurau. M-a mirat și pe mine.
— Radu, — am spus cu o voce dreaptă. — Tocmai m-ai împins în piscină fără acordul meu. Mi-ai distrus telefonul. Costă patru mii cinci sute de lei. Aștept banii până mâine.
Pentru o fracțiune de secundă nu a mai râs. Apoi și-a tras iar zâmbetul pe față.
— Mirela, ce ai? A fost o farsă. Îți cumperi altul.
— Aștept banii până mâine, — am repetat. — Altfel merg la poliție. Nu e glumă, Radu. Este violență fizică.
S-a făcut liniște. Până și muzica părea că se auzea mai încet.
Cătălin stătea lângă mine. Era ud și el. Sărise după mine, dar eu apucasem deja să ies.
— Plecăm, — a spus. Și, pentru prima oară în șapte ani, nu a adăugat obișnuitul „nu a vrut”.
În mașină am stat pe un prosop. Apa se scurgea de pe mine pe scaun. Eram udă, furioasă și, în același timp, liniștită. O senzație ciudată. Furia nu era fierbinte. Era rece. Limpede. Ca o dimineață de iarnă.
Radu nu a transferat banii. Nici a doua zi. Nici peste trei zile. Nici după o săptămână. În schimb, i-a scris lui Cătălin: „Spune-i lu’ nevastă-ta să nu mai facă isterii. Gluma e glumă. Și, sincer, să zică mersi că o mai suport la întâlnirile noastre.”
Cătălin mi-a arătat mesajul fără să spună nimic. L-am citit. Și ceva în mine s-a mutat definitiv. Nu s-a rupt. S-a mutat. Ca o manetă care multă vreme nu intra la locul ei, iar acum se fixase, în sfârșit, exact unde trebuia.
După o săptămână aveam o cină acasă. Parțial personală, parțial de afaceri. Eu invitasem doi potențiali parteneri pentru franciză. Cătălin își chemase câțiva colegi. Radu s-a invitat singur. L-a sunat pe Cătălin: „Am auzit că aveți adunare. Vin și eu cu Elena.” Cătălin m-a întrebat ce părere am. I-am spus: să vină.
Doisprezece oameni la masa lungă. În sufrageria noastră, aceeași sufragerie. Am gătit două zile. Nu pentru Radu. Pentru că printre invitați erau domnul Ionescu și doamna Popescu, proprietarii unei rețele de cafenele din Brașov, interesați de franciza mea. Cina aceea conta. Conta cu adevărat.
Radu a apărut în cămașa lui obișnuită, a adus o sticlă de vin de o sută de lei și pe Elena. L-a îmbrățișat pe Cătălin, mi-a dat din cap și s-a așezat la masă. Prima oră s-a purtat decent: a glumit, a povestit despre Turcia, a lăudat mâncarea. Pentru o clipă, chiar am crezut că episodul cu piscina îl învățase măcar ceva.
Nu.
Când am ajuns la desert — am servit tarte mici cu cremă de fructe de pădure, făcute tot de mine — Radu s-a lăsat pe spătarul scaunului. Ținea în mână un pahar cu vin roșu, iar privirea îi devenise deja unsuroasă.
— Mirela noastră, apropo, nu doar gătește grozav, ci și mănâncă grozav, — a spus el, uitându-se spre domnul Ionescu. — Cătăline, spune-le, cât poate ea să dea gata dintr-o singură tură?
Domnul Ionescu și-a ridicat sprâncenele. Doamna Popescu a lăsat furculița jos.
Eu stăteam la celălalt capăt al mesei. În fața mea era o tartă. Cremă de fructe de pădure. Fierbeam crema de dimineață. Patru ore în bucătărie. Două zile de pregătiri. Parteneri de franciză. Casa mea. Masa mea. Mâncarea mea.
Și omul acesta — din nou.
În mine s-a făcut, brusc, o liniște adâncă. Nu furie. Liniște. Aceea care vine cu o secundă înaintea unei hotărâri definitive.
M-am ridicat. Calm. Am luat telefonul — cel nou, cumpărat în locul celui înecat. Patru mii cinci sute de lei din buzunarul meu, fiindcă Radu nu plătise nimic.
— Violeta, — am spus în telefon. În sufragerie s-a făcut instantaneu tăcere. — Sunt Mirela. Da, știu că e seară. Ascultă, mâine dimineață pregătește notificarea de încetare a tuturor contractelor active cu „Briza Media”. Toate contractele. Design, social media, campanii sezoniere — tot. Motivul: calitate nesatisfăcătoare a comunicării. Da, pentru toate cele cinci puncte. Da, sunt sigură. Găsim alt furnizor în decurs de o săptămână. Mulțumesc.
Am pus telefonul pe masă. Apoi m-am uitat la Radu.
El încă nu înțelegea. Nu pe deplin. Mă privea așa cum privești pe cineva care a început dintr-odată să vorbească într-o limbă necunoscută.
— Mirela, — a spus el, — ce faci?
— Radu, — i-am răspuns, — „Cofetăria Plus” este firma mea. „Dulcele Casei” este rețeaua mea. Cinci cofetării. Treizeci și doi de angajați. De șase ani, agenția ta trăiește din comenzile mele. Două sute cincizeci de mii de lei pe an. Aproape jumătate din cifra ta de afaceri. Am verificat.