Am văzut cum i se schimbă fața. În etape. Mai întâi nedumerire. Apoi calcul grăbit. După aceea înțelegere. Și, în final, frică.
— Stai puțin, — a pus paharul jos, iar vinul s-a vărsat pe fața de masă. — „Cofetăria Plus” ești tu? Violeta e omul tău?
Domnul Ionescu stătea nemișcat. Doamna Popescu îl privea pe Radu cu o expresie pe care o cunoșteam prea bine. Așa te uiți la o insectă găsită în farfurie.
— Mirela, hai, stai, — Radu s-a ridicat brusc. Îi tremurau mâinile. În toți anii aceia, era prima dată când îl vedeam cu mâinile tremurând. — Asta e muncă. Nu amesteca lucrurile personale aici. Eu și Cătălin suntem prieteni. Eu nu am știut. Pe bune, nu am știut!
— Nu ai știut că „Cofetăria Plus” sunt eu, — am dat din cap. — Dar știai foarte bine că sunt om. Și nu ți-a păsat.
Elena stătea nemișcată, cu ochii coborâți. Ca întotdeauna.
Cătălin mă privea. Și nu mă oprea. Pentru prima dată în opt ani, nu încerca să mă oprească.
— Mirela, — Radu a făcut un pas spre mine, — hai să discutăm. Nu aici. Între patru ochi. Eu…
— Nu, — am spus. — Șapte ani m-ai umilit de față cu toți. Acum îți răspund de față cu toți. Contractele sunt reziliate. Este decizia mea finală.
M-am așezat la loc. Am luat tarta. Am mușcat din ea. Crema era perfectă: vanilie, aciditatea zmeurei, gust reglat exact cât trebuia. Am fost mulțumită de mine.
Radu stătea în mijlocul sufrageriei mele, lângă fața de masă pe care se vărsase vinul, cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Apoi s-a întors și a plecat. Elena s-a ridicat și l-a urmat. Ușa de la intrare s-a trântit.
La masă s-a făcut tăcere. Am băut apă.
Domnul Ionescu și-a dres glasul.
— Doamnă Mirela, — a spus el, — franciza dumneavoastră este, într-adevăr, foarte interesantă.
Am zâmbit. Cu adevărat. Pentru prima dată în seara aceea.
După ce au plecat invitații, eu și Cătălin am strâns masa. El tăcea. Până la urmă a spus:
— Înțelegi că acum o să mă sune în fiecare zi?
— Înțeleg.
— Și ce să-i spun?
— Adevărul. Că a venit în casa mea și a jignit gazda.
Cătălin a pus o farfurie în chiuvetă. S-a uitat la mine.
— Trebuia să-l opresc de mult.
Nu am spus nimic. Pentru că da. Trebuia. Dar nu o făcuse. Și asta era și ea o parte din toată povestea.
Au trecut două luni. Radu a pierdut contractele mele. Două sute cincizeci de mii de lei pe an este o gaură serioasă. A trebuit să concedieze trei angajați. Apoi s-a mutat într-un birou mai mic. Mi-a povestit Cătălin, fiindcă el încă mergea la Radu o dată la două săptămâni.
Se spune că acum Radu le povestește tuturor că sunt „răzbunătoare” și că „am profitat perfect de moment”. Că „am amestecat afacerile cu viața personală”. Că „oamenii de afaceri normali nu procedează așa”.
Poate că are dreptate. Sau poate că oamenii de afaceri normali nu își împing clienta în piscină.
Cătălin se mai duce uneori singur la Radu. Nu-i interzic. Este prietenul lui. Dar Radu nu s-a mai așezat niciodată la masa noastră. Iar eu sunt liniștită. Pentru prima dată în șapte ani, cu adevărat liniștită.
Un singur lucru nu-mi dă pace nici acum.
Am mers prea departe când am rupt contractele în fața partenerilor lui? Sau el însuși a mers spre asta toți acești ani — prin șaizeci de întâlniri, prin „proasta grasă”, prin piscină? Voi cum ați fi procedat?