— Cine l-a făcut? — a întrebat o femeie într-o rochie vișinie.
— Eu, — am spus.
— Sunteți cofetar?
— Da.
Radu s-a apropiat. S-a uitat întâi la tort, apoi la mine.
— Mirela, — a zis el, — tortul e, recunosc, spectaculos. Numai că ar fi mai bine să nu mai irosești atâta cremă pe tine, nu crezi? — și a râs. Apoi s-a întors către invitați. — Mirela noastră, după cum vedeți, iubește foarte mult dulciurile. Se cam observă, nu?
Și m-a bătut pe umăr.
Stăteam lângă un tort de aproape patru kilograme, pentru care muncisem șase ore, iar douăzeci de oameni se uitau la mine. Unii și-au ferit privirea. Alții au schițat zâmbete crispate. Elena își studia paharul ca și cum acolo era răspunsul la toate.
Înăuntrul meu s-a auzit ceva. Nu a fost o explozie. A fost un clic. Ca și cum o încuietoare se închisese definitiv.
— Radu, — am spus foarte liniștit, — tortul acesta costă șapte sute de lei. În el sunt șase ore din munca mea. Tocmai ai jignit omul care ți-a adus un cadou făcut cu mâna lui. Așa că îmi iau tortul înapoi.
Și am pus capacul cutiei la loc.
Tăcerea a devenit atât de compactă, încât se auzea undeva, dinspre bucătărie, o picătură căzând în chiuvetă.
— Vorbești serios? — a clipit Radu.
— Cât se poate de serios.
Am ridicat cutia. Patru kilograme. Mâinile nu-mi tremurau deloc. M-am întors și am pornit spre ieșire.
Cătălin m-a prins abia în parcare.
— Mirela, stai puțin.
— Te aștept în mașină.
— Hai, că nu a vrut. El doar…
— Cătălin, — am pus cutia pe capota mașinii. — El „doar” face asta de șapte ani. La fiecare întâlnire. De față cu toți. Eu nu mai am de gând să mă prefac că e normal. Hai să plecăm.
Am plecat. A doua zi dimineață am dus tortul la cofetărie. S-a vândut în mai puțin de o oră.
Pe drum, Cătălin a tăcut. Când am ajuns acasă, a spus:
— S-a supărat.
— Și eu, — i-am răspuns.
În seara aceea am stat singură în bucătărie. Afară era liniște. Beam ceai și mă gândeam că șapte sute de lei nu sunt o avere. Nici șase ore nu înseamnă o viață întreagă. Dar faptul că douăzeci de oameni văzuseră cum îmi iau înapoi cadoul era ceva nou. Nu știam dacă procedasem corect. Dar spatele meu era drept. Și, pentru mine, asta însemna deja ceva.
După încă două săptămâni, Radu a sunat de parcă nimic nu se întâmplase. Ne-a chemat la o petrecere la piscină. Și a glumit: „De data asta, vă rog, fără torturi.”
Nu voiam să merg. Absolut deloc. I-am spus lui Cătălin că eu nu mă duc. A dat din cap. Apoi, după câteva zile, a revenit totuși asupra subiectului.
— Mirela, o să fie Sorin cu Oana. Și Dan vine. Nu ne-am mai văzut de o veșnicie. Nu-ți cer să te împaci cu Radu. Doar mergem împreună. Pentru mine.
Pentru el. Opt ani — pentru el. Fiecare sărbătoare, fiecare weekend petrecut în grup, fiecare întâlnire stupidă pe care o suportasem. La un moment dat făcusem un calcul: în șapte ani ne văzuserăm cu Radu cam de șaizeci de ori. Opt, zece întâlniri pe an. Și nu existase nici măcar una fără câte o observație despre greutatea mea, despre mâncare, despre corpul meu sau despre haine.
Șaizeci de întâlniri. Șaizeci de umilințe. De fiecare dată fie zâmbeam, fie tăceam, fie mă ridicam și plecam în altă cameră. Iar Cătălin spunea invariabil, mai târziu: „Nu o face din răutate.”
Până la urmă m-am dus.
Radu avea o casă în afara orașului. Teren mare, piscină, zonă de grătar. Totul era frumos, scump și așezat la vedere. Îi plăcea să arate: priviți ce am realizat. Șezlonguri albe, lumini în apă, muzică din boxe. Invitații erau optsprezece. Pe jumătate îi cunoșteam, pe ceilalți nu.
Mi-am pus un costum de baie întreg și, pe deasupra, o tunică. Port mărimea cincizeci și doi. Da, sunt o femeie corpolentă. Și știu asta. O știu în fiecare dimineață când mă trezesc, când mă îmbrac, când merg la muncă, când conduc cinci cofetării și plătesc salariile a treizeci și doi de oameni. Greutatea mea e greutatea mea. Nu problema lui.
Prima oră a trecut liniștită. Radu stătea lângă grătar și discuta cu invitații noi. Eu eram pe un șezlong, beam limonadă și vorbeam cu Oana. Oana îmi era dragă. Și ea era o femeie plinuță, și ea primea uneori „glumele” lui Radu, doar că mai rar, pentru că se vedeau de două ori pe an, nu de zece.
Apoi Radu a venit spre noi. Cu paharul în mână. Cu zâmbetul lui de marcă. Bronzat, tonifiat, sigur pe el. S-a oprit lângă mine.
— Mirela, tu de ce nu intri în piscină? Apa e perfectă.
— Nu am chef, — am răspuns.
— Hai, lasă prostiile! Toți se scaldă. Sau ți-e frică să nu dea piscina pe afară?
Cineva a chicotit. Doi sau trei oameni. Ceilalți s-au prefăcut că nu au auzit.
Nu i-am răspuns. M-am întors spre Oana și mi-am continuat fraza. Credeam că o să plece. Ca de obicei. Spune o mizerie, eu tac, seara trece, noi ne întoarcem acasă.
Dar Radu nu s-a îndepărtat. Rămăsese chiar în spatele meu. Îi simțeam umbra.
Și, dintr-odată, a strigat cât să audă toată lumea:
— Proasto grasă! Hai odată în apă!
Și m-a împins. Tare. Cu ambele palme în spate. Tocmai mă ridicasem de pe șezlong ca să mă îndepărtez de el și eram aproape de marginea piscinei.